Un Trandafir In Intuneric

12.

Sâmbăta dimineața Andreea își făcuse un obicei din a merge la cimitir, la mormântul părinților. O durea spatele îngrozitor din cauză că stătuse în picioare atâtea ore la serviciu, plus drumul spre casă pe jos. Pierduse autobuzul, iar de luat un taxi nici nu se punea problema. Ar fi costat prea mult. Șefa o sunase și îi spusese că trebuie să discute ceva cu ea azi după-amiază. Spera că e vorba de prima de Crăciun. Avea nevoie de bani ca de aer. Era în urmă cu plata facturilor și tare ar fi vrut să aibă și ce să pună pe masa de Crăciun. Iar lui Adrian îi ardea de cluburi. Biletele de intrare erau scumpe, băutura era scumpă acolo. De unde atâția bani?

Se ridică în sfârșit din pat și se infofoli. Dăduse căldura la minim ca să nu plătească prea mult. Mânca ceva și pregăti lucrurile de luat la cimitir, apoi ieși grăbită. Ajunse pe jos la cimitir și, ca de fiecare dată când zărea crucea mormântului părinților, simți o durere apăsătoare în piept. Nu avusese bani să pună o poză cu ei doi acolo, dar își promise că o va face de indată ce va avea posibilitatea. Începu să curețe mormântul, apoi își spuse că trebuie neapărat să planteze niște flori la primăvară, de o parte și de alta a crucii. Mamei sale îi plăcuseră mult florile și își dorise să aibă o casă cu grădină, doar că nu își permiseseră. Fuseseră niște părinți minunați care se iubiseră foarte mult și care îi invățaseră că fericirea nu stă în lucruri, ci în oameni, în bucuria de a împărți și de a oferi dragoste. Mereu a visat la o dragoste ca a părinților ei, atât de curată, sinceră și fără complicațîi. Mintea îi zbură la Sebastian. Probabil pentru că nu prea avusese de a face cu alți băieți, îi lăsase o impresie atât de puternică. Plus că avea senzația că, dincolo de renumele lui și de zvonuri, era ceva mai mult. Sau poate că avea prostul obicei să încerce să vadă mereu calitățile oamenilor, chiar și în cazul celor mai răi. Cel puțin așa îi spusese mereu mama ei.

I se păru deodată că o strigă cineva și se ridică să vadă mai bine. Nu-i veni să-și creadă ochilor când îl văzu pe Flavian, bunul ei prieten de la orfelinat, fiul doamnei psiholog de acolo, care se juca cu ea când erau copii. Purtând aceiași nelipsiți ochelari, doar că ceva mai moderni, Flavian o măsură din priviri, apoi o strânse în brațe.

- Doamne, nu pot să cred că ești tu! Dac-ai ști cât te-am căutat! Pe rețelele sociale nu te-am găsit, cei de la centru nu au vrut să divulge adresa ta. Mă bucur mult să te văd!

- Și eu mă bucur, Flavian! Chiar mă gândeam pe unde mai ești și ce locuri minunate din lumea asta vizitezi.

- Am fost prin Europa, apoi în SUA printr-un program de lucru pentru studenți. Știi că mereu mi-am dorit să călătoresc. Dar tu cum ești?

- Eu sunt bine, aștept să termin liceul ca să pot deveni asistență medicală. Mă concentrez pe invățat, am și un job part-time, spuse Andreea, gândindu-se că viața ei nu ar părea atât de groaznică dacă s-ar rezuma doar la chestiile astea. Nu avea de gând să îi spună lui Flavian despre problemele ei. El nu ar fi înțeles. Probabil că dacă viața nu ar fi fost atât de crudă și părinții ei ar fi trăit incă, ar fi sperat să intâlnească pe cineva precum Flavian.

- Hai să mai schimbăm vești la o cafea! Ai planuri după asta?

- Abia după-amiază am ceva planuri.

- Perfect! Mergem? Chem un taxi imediat. Nu am voie să conduc din cauza problemelor cu ochii.

- A, ok. Dar ce făceai pe aici?

- Am aprins o lumânare la mormântul bunicilor. Ciudat loc de reintâlnire după atâția ani, nu?

Ce relaxant era să vorbești cu o persoană ca Flavian! Era un tip atât de jovial și de sincer! Andreea petrecu în compania lui 2 ore și depănară amintiri de la centru. Îi dădu numărul ei de telefon și se despărțiră cu promisiunea să mai iasă. Andreea se simți revigorată după această intâlnire intâmplătoare. Chiar uitase de o parte din problemele ei și, ce era mai important, nu se mai gândise la celălalt.

Sebastian fierbea de nervi. Damian tocmai îi trimisese pozele cu Andreea și cu tipul ăla. Urma să primească și informatiile despre el în cel mai scurt timp. Dacă mai vedea o dată poză cu ei doi îmbrățișați, avea să spargă telefonul. Tocmai azi când era prima lor intâlnire, intâlnire pe care o plănuise atâta amar de vreme și cu atâta grijă, apare asta. Cum își permitea ăla să pună mâna pe ea? Și ea de ce îi permitea? Chiar nu simțise chimia dintre ei doi deunăzi? El unul simțise și nu voia să creadă că se înșelase. Tipul ăsta era doar un amic. Putea băga mâna-n foc că el voia mai mult, dar ea era așa de naivă la semnale, incât nu-și dădea seama. Primul lui instinct fusese să îi dea o lecție ăluia că să nu se mai atingă de ce este al lui, dar gândul că Andreea va fi mai impresionată de tip îl rodea. O cunoștea și știa că dacă îl bagă în spital pe nenorocit, dansa, ca o mamă a răniților, ar fi stat numai la căpătâiul lui. O să găsesc o modalitate să-i fac vânt, se gândi el. Până una-alta, Andreea trebuia să vadă ceea ce era evident: că era a lui și că nimeni și nimic nu ar fi putut să intervină ca să schimbe asta.

Andreea ajunse acasă infrigurată. Abia reușise să-l convingă pe Flavian să nu o conducă până la bloc. Nu voia ca el să știe unde locuiește. Era un băiat bun, dar nu-i putea permite să se implice mai mult decât era cazul. Telefonul începu să sune și își dădu seama că era șefa ei care îi ceru să tragă o fugă până la patiserie ca să discute. După ce încheie conversația, se grăbi spre stație și avu norocul să prindă autobuzul. Odată ajunsă acolo, se duse direct la biroul din spate al șefei.

- Bună ziua! Am venit cât am putut de repede, spuse ea zâmbind.

- Bună, Andreea! Părea că se fasticeste, de parcă și-ar fi găsit cu greu cuvintele. Ascultă, tu ești o fată bună, printre puținele fete cinstite pe care le-am angajat vreodată.

Începutul era promițător și Andreea își făcea deja planuri cu prima de Crăciun. Poate că-și va permite luxul de a-și lua o geacă mai călduroasă. Avusese dreptate tipul ăla să-i spună că trebuia să-și cumpere altă geacă.

- .... și bineînțeles îți voi oferi o compensație generoasă pentru toată muncă prestată.

Andreea se pierduse în gânduri și ratase frază cheie a conversației, dar ceva îi spunea că nu e ceva tocmai plăcut.

- Îmi cer scuze, dar nu am auzit ce ați spus, se înroși Andreea, gândindu-se că pare o zăpăcită.

- Andreea, ești concediată. Nu mai poți lucra aici.

Andreea încremeni pentru o secundă.

- Eu... nu înțeleg. Mă străduiesc să vin mereu la timp, nu am greșit cu nimic. Va rog, jobul asta e foarte important pentru mine. O să fiu mai atentă. E din cauza tipului cu prăjiturile? Sebastian parcă îl cheamă. A venit cu reclamație la dumneavoastră? Va jur că o să fiu mai amabilă, nu-mi faceți asta! Andreea știa că vocea ei denotă disperare, dar nu îi mai păsa. Era într-o situație disperată. Ce și-ar mai fi putut găsi de lucru la vârsta ei? Toți evitau să angajeze minori și singurul lucru din zona din care se mai câștigă bani era prostituția. O treceau fiori numai gândindu-se la asta.

- Aș vrea să te pot ajuta, dar de-acum depinde doar de tine cum o să-ți faci viața. Poate că uneori trebuie făcute sacrificii pentru o viață mai bună, îi spuse dansa uitându-se țintă în ochii ei.

Andreea realiză deodată la ce se referea șefa ei. Auzise și ea zvonuri cum că ar fi fost amanta unui om influent care îi proteja afacerea, dar se gândise că erau doar bârfe răutăcioase pentru că femeia reușise să dezvolte o mică afacere de succes. În momentul acela, Andreea și-a mai dat seama de un lucru. Era inutil să insiste. Trebuia să-și vadă de drum, oricât de îngrozită era de perspectiva viitorului. Își șterse lacrimile și se îndreptă spre ușă. Chiar înainte să deschidă ușa, auzi vocea femeii:

- Chiar dacă pare de necrezut, o fac pentru binele tău și al unui prieten. O să-mi mulțumești într-o bună zi. Profită de șansa pe care o ai!

Andreea ieși, șocată de ceea ce tocmai auzise. Nu înțelegea și nici nu dorea să înțeleagă mesajul din spatele celor spuse de femeie.