Un Trandafir In Intuneric

8.

              Era vineri și ultima zi de școală înaintea vacanței de iarnă. Vremea călduroasă și temperaturile pozitive nu vesteau deloc Crăciunul.

Andreea se grăbea să ajungă la școală. Nu reușise să se odihnească, deși fusese liniște. Gânduri dintre cele mai negre îi dădeau târcoale. Știa că Adrian îi pregătește ceva și nu vedea cum ar putea evita acel pericol. Colac peste pupăză, Claudia era de negăsit. Îi dăduse mesaje și încercase să o sune și aseară, și azi-dimineață. După ore, era hotărâtă să meargă la ea acasă. Locuia singură, deși teoretic tutorele ei ar fi trebuit să aibă grijă de ea. Tutorele era un văr de-al mamei ei, ucisă într-un schimb de focuri pe stradă. Pe tatăl ei nu îl cunoscuse. De când îi povestise câte ceva din viața ei nefericită, Andreea se simțise mai apropiată de ea. Era ca și cum amândouă ar fi împărtășit același soi de durere și ar fi găsit putere una în cealaltă să continue viața asta nenorocită.

Îngrijorării în privința Claudiei îi făcu loc un soi de sentiment pe care nu îl putu defini în momentul în care ridică privirea și se pierdu în întunericul unor ochi iscoditori. Se întorsese. Tipul se întorsese și se uita fix la ea. Obrajii incepură să îi ardă, iar inima bătea să îi spargă pieptul. Își strânse geaca în jurul corpului, de parcă ar fi putut să o ascundă de privirea lui. Apoi își aminti vorbele lui din seara aceea când fusese la patiserie și o luase peste picior. Da, era săracă. Nu-și permitea nici măcar o geacă decentă. Și el râsese de ea. Încerca să păstreze în minte aroganța cu care râsese de ea ca să-și poată continuă drumul spre școală. Mai erau doar câțiva metri și nu era cazul să o lase picioarele taman în fața lui. I-ar fi dat încă un motiv să o abordeze și nu voia. La cât de versat era, cu siguranță știa ce efect are privirea lui asupra ei. Și cine știe ce își putea imagina. Că îl place, Doamne ferește! Își lăsă privirea în jos și aproape că reuși să îl ignore.

- Bună, Andreea!

Andreea se uită la el și văzu că stătea chiar în fața ei, blocându-i accesul in curtea școlii. Era foarte serios și părea nervos, de parcă îi reproșa ceva ei.

- Bună dim.....

- Mi-ai dat un număr de telefon greșit. Am încercat să te sun.

- Eu... Sunteți sigur? Poate ați greșit când l-ați notat.

- Aș prefera să fii mai atentă altă dată. Urăsc minciuna. Uite, diseară o să trec din nou pe la patiserie și aș vrea să fac și comanda. Te găsesc acolo?

- Mda... Dar...

- Ok, pe diseară atunci!

Sebastian îi mai aruncă o privire ciudată, apoi se dădu la o parte, iar Andreea nu apucă să reflecteze la tot ceea ce îi spusese tipul. Știa doar că trebuie să plece mai repede de lângă el.

Sebastian se uită în urmă ei și îl apucă o dorința aproape de necontrolat să o ia de braț și să o bage în mașină. Să o ducă în bârlogul lui și să o oblige să se uite la el, să vorbească cu el, să afle mai multe despre el și despre ce plănuia pentru ei doi. Exact ca omul cavernelor. Când se gândea că nu au reușit să îl innebunească atâtea rahaturi din viața lui, dar o lua razna când o vedea pe puștoaica asta, aproape că îi venea să râdă. O fata nevinovată. Total opusul lui. Chiar se străduise să stea zilele astea departe de ea, deși primea rapoarte de la oamenii lui, poze cu ea, cu apropiații ei. Intentionase să îi dea câteva zile de gândire, de liniște înaintea marii lor intâlniri. Dar bineințeles că boul de frate-su o lăsase iar singură. Avea să îl facă să dispară din viața ei. Ideea era să găsească momentul potrivit, momentul în care ea ar fi fost prea ocupată ca să o mai intereseze de frate-su.

Telefonul începu să sune insistent. Sebastian răspunse un pic tensionat:

- Da, nașule!

- Sebastian, fiule, pe unde umbli? Te așteptăm la micul-dejun. Nasa-ta mi-a făcut capul calendar cu intrebări despre ora la care ajungi. S-a trezit la 6 ca să îți pregătească niște dulciuri de casă așa cum îți plac. Plus că avem de vorbit despre afaceri.

- O să vin, doar că am avut ceva de rezolvat de dimineață. Hai, vorbim acasă!

- Ok, ai grijă!

Sebastian aruncă din nou o privire către curtea școlii, apoi se îndreptă spre mașină, un Audi TT primit cadou de la nasul sau. Odată urcat la volan, își trecu degetele prin părul negru, apoi se gândi iar la Andreea. Ce simplu ar fi fost să o ia cu el! Nimeni nu s-ar fi băgat în treaba lui. Renumele pe care îl avea îi speria pe toți. Inclusiv pe ea. Ironia era că tocmai pe ea nu ar fi trebuit să o sperie. Toți anii ăștia în care se sălbăticise și devenise un bătăuș fără milă i-ar fi ajutat pe amândoi să supraviețuiască. Nu voia decât să o protejeze. Dar cum putea să o facă să înțeleagă lucrul asta dacă ea nu făcea decât să fugă de el? Nu îi plăcea că trebuia să apeleze la constrângere, ar fi vrut să fie altfel, dar în lumea în care trăiau așa era. Ca să o protejeze, pentru toți trebuia să fie clar că e femeia lui Cobra. Apoi poate că o să aibă timp să o cucerească, să îi ofere ceea ce merită. Dar în niciun moment nu trebuia lăsată celorlalți impresia că o iubește, că e atât de importantă pentru el.