Un Trandafir In Intuneric

29.

Andreea se așeză pe un scaun și așteptă resemnată sa se întoarcă de la dus călăul ei. Îi tremurau ușor mâinile și încerca să-si elibereze mintea de orice gând. Nu vroia sa se gândească la ce urmează. Se ruga doar sa se termine mai repede.
Sebastian apăru înfășurat doar într-un prosop de la jumătate în jos. Își aminti când îl văzuse ultima data așa și se cutremura. Atunci la hotel se terminase urat.
Pe Sebastian îl enerva maxim figura ei speriata. Ar fi vrut să o facă să-i fie cu adevărat frica de el. Poate așa ar fi ascultat de el. Se gândi să o scoată din starea asta și îi spuse:
- Vino aici!
- Poftim?
- Ce-ai auzit. Vino aici, langa mine, ii făcu semn spre canapeaua unde se așezase.
- Nu sunt câine ca să mă dirijezi tu, ii spuse Andreea indignată.
- Câinii au o mare calitate, sunt fideli, sinceri. Tu umbli cu minciuni și ascunzișuri, ceea ce urăsc eu cel mai mult.
- Nu știu care dintre noi umbla mai mult cu minciuni. Eu nu omor oameni în bătaie seara și ziua mă prefac că sunt băiat bun.
- Cu ce m-am prefăcut? Faptul că mă comport frumos cu tine înseamnă că îmi place de tine. Vrei sa te iau la bătaie sau ce? In primul rand, ești femeie și în al doilea rând, ești a mea. Eu nu-mi bat joc de ce este al meu.
Andreea ramase fara cuvinte și evită privirea lui. Ar fi vrut să se ducă la el să-l scuture și să-l întrebe de ce e așa de complicat, de ce ii place să facă rău altora.
- De ce, Sebastian?
Era pentru prima dată când o auzea spunandu-i pe nume și îl mișcă într-un mod de neînțeles.
- Pentru că asta e o parte din mine pe care o să înveți să o accepți cu timpul. Doar asta știu să fac de când eram copil și asta m-a salvat de la droguri și de la alte vicii. Și da, îmi place ceea ce fac.
- Nu pot sa accept partea asta. Toată viața am urat oamenii cărora le place să facă rău altora. Una e sa faci rău pentru că ești prost sau ai greșit, dar tu... Când îl loveai pe tipul ăla se vedea că îți face plăcere.
- Asta sunt eu, Andreea. Mereu voi fi așa. Nu fac rău unor nevinovați, stai liniștită. Daca tipul ăla avea ocazia, mă chinuia în fel și chip. Asta e lumea în care trăim.
- Nu, nu e lumea pe care o vreau. Există și altă viață dincolo de cartierul asta nenorocit.
Privirea lui Sebastian deveni dura, de neclintit.
- Așa o fi, dar locul tau e langa mine. Sa nu crezi că faptul că sunt mai răbdător cu tine mă face mai slab. Ție n-o să-ți fac rău niciodată, dar ai persoane la care tii și nu as ezita sa le aplic o corecție daca nu respecți relația noastră. Gândește-te că te pot proteja de tot ce e rău. Trebuie doar să mă lași. Sunt dispus sa te ajut cu scoala, sa faci ce-ti dorești.
- Daca ți-ar pasa de mine, m-ai lăsa să decid ce e mai bine pentru mine.
- Nu știi ce e mai bine pentru tine.
- Serios? Vorbești serios? Ai mania controlului, vrei sa-mi decizi viitorul doar ca să-ți demonstrezi ție că ești tare.
- O sa te las sa te gândești la ce ți-am zis. Ai grija insa ce faci. Ți-am zis că cei dragi ție pot suferi din cauza ta. O să mă schimb și te duc acasă.
Fără să se sinchisească de ea, Sebastian își aduse hainele din dulap, își dădu jos prosopul și începu să se îmbrace. Andreea incerca să privească în altă parte, dar îi vedea cu coada ochiului corpul musculos și plin de tatuaje. Arata bine, dar fioros, cel puțin pentru ea. Cu siguranță pe altele le incanta faptul că părea un dur. Parca o cuprinse o ciuda pe fetele astea.
- De ce nu găsești o fata care sa fie mandra de tine? îi spuse lui Sebastian cu năduf.
- De ce-aș mai căuta daca te am pe tine?
- Pentru ca eu nu vreau sa fiu cu tine. Plus că sunt fete de o mie de ori mai frumoase decât mine.
- Stima ta de sine e la pământ, draga mea. Mai frumoase nu sunt, mai machiate, mai aranjate, mai dispuse să se culce cu mine, da. Cu tine am mai mult de furcă, dar mereu mi-au plăcut provocările, mai ales când știu că premiul va fi pe măsură.
Andreea se înroși de rușine și de nervi.
- Deci ești sigur de izbândă.
Sebastian zâmbi șmecherește și Andreea simți că inima i-o ia la galop.
- Da, sunt, mai mult ca niciodată. Hai sa mergem, ii spuse el după ce își puse geaca de piele și își luă cheile.
Când ieșiră din clădire, un SUV negru îi aștepta. Sebastian se urcă langa dânsa in spate și păstra tăcerea până ajunseră în fața blocului.
- Vreau sa ieși la geamul de la camera ta de cum ajungi ca să știu că ești ok, da?
- Da...
Andreea se pregătea să coboare, când Sebastian o apucă de cot și o trase spre el.
- Sa nu mă mai minți și să nu mai faci chestii pe la spatele meu. Sau o să mă ocup personal de fratele tău.
După ce ii spuse asta, o întoarse spre el și o sărută brutal. Îi forță buzele sa se deschidă și îi invada gura. Pe Andreea nu o mai sărutase niciodată un băiat și nu știu cum să reacționeze. Aproape că ramase inertă in timp ce el își făcea de cap cu gura ei. La urma, o muscă ușor de buza de jos și simți pe loc că începe să i se umfle gura.
- Sa nu uiți niciodată cui aparții. Niciodată.
Apoi o elibera și Andreea aproape că o lua la fuga spre apartament. Când ajunse acasă, uita să iasă la fereastră și telefonul îi vibra în buzunar. Era el. Îi răspunse de frica sa nu vina după dânsa.
- Deja ai uitat ce ți-am zis sau ești prea bulversată după primul tau sărut franțuzesc.
- Eu... Naiba sa te ia!
Sebastian începu să râdă.
- Sa înțeleg că ești bine. Noapte buna!
Andreea nu înțelegea ce o apucase de vorbea așa cu el. Niciodată nu fusese așa. Omul asta scotea ce era mai rău din ea. Își puse mâna pe buze din reflex și rememora sărutul lui, gustul mentolat, sălbăticia cu care se avântase asupra gurii sale. Până și sărutul lui era posesiv si răzbunător. Și se înrăutățise și situația ei. O s-o urmărească și mai atent. Cum o sa poată pleca din oraș mâine sau poimaine în condițiile astea?