Poate singurul sentiment mai exuberant
Și mai anihilator decât iubirea
Este obsesia morții,
Un viciu care te scurge spre nimic si nicăieri.
Când moartea se dizolvă în arterele și în mintea ta
Viața din tine e doar o gară
În care agonizezi după trenul morții,
O gară abandonata, plină de mizerii și cadavre de animale,
În care nu mai există nici cer, nici respirație,
Unde totul înseamnă nimic,
Un nimic în care singura rațiune
Este să stai și să aștepți un tren neanunțat.
Aștepti și orbecăi și privești către stele
Și vrei să muști cu dinții din pântecul lumii tot ce e frumos.
Dar tot universul tău mărunt atârna
De așteptarea unui tren neanunțat.
