Între țigara de la două dimineța
Și paharul de absint pe care îl beau după-amiaza
Ascultând Bach
Nu există aproape nimic.
Poate doar o poză clandestină cu niște sâni,
În rest, nimic.
Stau la mansardă și mă bântuie gândul că îmi irosesc viața
De parcă eu nu aș locui în lumea asta
Ci în interiorul altui eu
Care locuiește un alt eu, într-un alt eu, într-un alt eu...
Aștept să se topească cerul cu limbi de foc peste pământ
Sau să își spargă Soarele capul într-un colț de cometă,
Să se întâmple dracului ceva,
Să vină o curvă să îmi rupă posterele cu Trainspotting și să mă sugrume cu ele,
Să scuipe cineva puțin pigment
În pasta amorfă în care se amestecă zilel tinereții mele.
Stau în mansarda asta
Și mansarda asta stă în mine,
Așa goală și mizerabilă și împuțită.
Îmi ocupă tot interiorul și nu mai rămâne loc pentru nimic,
Poate doar pentru țigara de la două dimineața
Și paharul de absint pe care îl beau după-amiaza
Ascultând Bach.
