Tinerețea e un câine vagabond pe care îl văd trecând pe sub fereastra mea,
Nu ne intersectăm privirile și apoi nu îl mai văd niciodată,
Îl privesc stând la geam și nefăcând nimic.
Mă bântuie zilnic gândul că îmi irosesc viața.
Aș putea să fiu artă acum,
Aș putea să învăț ce înseamnă să iubești,
Aș putea să nu îmi mai fac probleme inutile
Și să încep să colecționez amintiri.
Bunico, tu cum erai în adolescență?
Dar uite-mă acum, stând aici și irosindu-mi viața,
Ca o statuie căreia nu i-a fost dat să aibă vârstă,
Și nenorocitul ăla de câine trece atât de repede pe sub fereastra mea,
Nici nu mă privește,
Aștept neputincioasă să treacă și să nu îl mai văd niciodată,
Pentru ca știu ca nu voi reuși niciodată să fiu eu...
