Și câteodată mă întreb cât de măreț e frumosul de dincolo de boltă,
Sau cât de dulce e veninul fierbinte al nemuririi,
Mă gândesc să mă urc în submarinul timpului
Și să mă scufund în toracele zilei de ieri sau poate să asist la nașterea lumii,
Oh, câte aș putea să fac, cât de departe m-aș putea înălța,
Să naufragiez în infinit, în somnul veșnic al imortalității,
Și să văd tot ce poate fi văzut, fiecare petec scăldat vreodată de lumină,
Să trăiesc în fiecare tușă de vopsea, în fiecare statuie și în fiecare nocturnă,
Sau în toată iubirea care a fost trăită vreodată pe pământ,
M-aș ascunde în plămânii vântului și aș aștepta să mă sufle departe,
Peste tot, prin nicăieri, prin niciodată și pentru totdeauna,
Dar te iert, amarul meu trup,
Îți iert neputința din fiecare coastă și vinul morții care ți se scurge pe post de măduva,
Îți iert fragilitatea ca de pergament, pregatit să se dezintegreze sub ghilotina neiertatoare a timpului
Și pielea în care abia îmi pot încăpea toate idealurile,
Te iert, dragul și nevinovatul meu trup,
Chiar dacă răsuflarea morții urlă în tine ca într-un cavou.
