Soarele este un alcoolic,
Altfel nu ar mai avea putere să răsară
Și să vadă cum pierzania crește în noi ca un organ,
Și cum materia geme sub pașii noștri
Sub greutatea noastră de manechine din lut,
Căci suntem deja morți
Si o știm
Dar continuăm să ne prefacem
Ca niste marionete stricate
Care își repetă perpetuu teatrul mut
Și inimile nu mai bat în piepturile noastre
Ci în pieptul neantului,
Al neantului în care ne aruncăm zilele
Ca pe niște mânuși de unică folosință.
Materia se dezintegrează și urlă când vede
Cum sărutăm moartea platonic
În cautarea liniștii și a păcii
Sub soarele alcoolic.
