Lumea, lumea este atât de meschin încorsetată în exactitatea ei,
Atăt de imodelabilă și de greu de curățat,
De praf, de cioburi, de moarte și de dulcea ei urâțenie,
Încât toate viețile pe care aș vrea să le trăiesc în schimb
Atârna de meningele mele ca pânzele de păianjen în colțurile camerei;
Porțelanul în care aș preschimba piatra nu va rămâne decât piatră,
Și cerul va rămâne tot cer
Trectul, trecut și viitorul, viitor
Căci umanitatea mea nu poate depăși osul poros al țestei mele,
Nu poate decat să stea in camera obscură a ochiului meu,
Să își admire neputința in fața materiei pe care nu o va putea schimba niciodată
Și a timpului pe care nu îl va putea trăi.
