Cucoana și vrăjitorul

Capitolul 10

Cei doi băieți alergau cât puteau ei de repede, fără să se uite vreo clipă înapoi. 

— Crezi că am scăpat? întreabă Harry speriat. 

— Eu așa sper… răspunde Draco pe același ton. 

— Îmi cedează picioarele… 

Și spunând asta, Harry cade deodată cu fața pe pământ. 

— Așa rezistență proastă ai Potter? râde blondul de el, dar în momentul următor se împiedică de propriile picioare și aterizează și el pe pământul tare din pădure. 

— Cine vorbea. râde ochelaristul cu fața încă în pământ. 

Draco se ridică din locul în care căzuse și se pune în poziție turcească, rezemându-se de trunchiul unui copac. 

— Hai că merge o pauză. 

Se ridică și Harry și peste cei doi se așterne liniștea, dar după câteva minute se aude vocea băiatului. 

— Nu crezi că e prea liniște? 

— Nu mai cobi, Potter! îi răspunde în schimb Draco. 

— Nu fac asta! Dar… e Elodia… crezi că ne lasă în pace așa ușor? 

— Potter… doar taci! spune blondul nervos, dar imediat este acoperit de un mârâit apărut din senin în liniștea pădurii. 

— Malfoy, te rog spune-mi că ăsta ai fost tu… spune speriat ochelaristul și se apropie insesizabil de Draco. 

— Aș vrea să spun asta, dar nu… spune și Draco la fel de speriat. 

Deodată, tufa din fața lor începe să se miște, producând foarte multe foșnete. 

— Care ar fi șansele ca ăla să fie un iepure înfometat? zice Harry dacă se poate și mai înfricoșat și mai mai că îl ia pe viperin în brațe. 

— Știindu-ne pe noi? Zero… 

Și în momentul acela, de după tufă apare un urs. După fața lui îți dădeai seama că nu era prea bine dispus. Poate zgomotele de drujbă l-au trezit sau pur și simplu era înfometat, dar cert era că cei doi băieți arătau foarte apetisanți din perspectiva lui. 

Speriați, cei doi băieți sar imediat în picioare, iar Harry nemaiașteptând nimic, îi sare blondului în spate. 

— Ce naiba faci Potter?! Dă-te jos! Ești greu! Zici că ai o tonă! 

Dar oricât se zbătea și orice zicea, Harry nu avea de gând să se dea jos. Se agățase de el ca o pisică speriată. 

— Ești scutul meu uman acum! spune ochelaristul cu fața îngropată în tricoul băiatului. 

— Nu mai îmi sufla în ceafă! Mă gâdilă! spune în schimb Draco și încearcă în continuare să îl dea jos. 

Ursul stătea și îi privea pe cei doi, care acum parcă au uitat de existența lui și văzându-se nebăgat în seamă se apropie mai tare de ei și mârâie iar, de data asta și mai puternic. 

Băieții își întorc ochii speriați și încep să se agite și mai mult. 

— În situații d-astea trebuie să faci pe mortul Potter, nu ca floricele la microunde! 

— Taci scutule și protejează-mă! Scoate bagheta aia și fă și tu ceva! 

— Eu ă am uitat-o în casă… spune Draco descumpănit. 

— La naiba… 

Ursul s-a apropiat îndeajuns de mult încât dacă Draco întindea mâna îl putea mângâia pe cap. Văzându-l așa aproape, băieții au uitat cum se respiră. Deodată, Draco se scutură puternic, iar Harry slăbindu-și anterior strânsoarea, cade cu zgomot pe pământ.