Necunoscuta

La cabană

-Iarăși pleci de acasă? Ce-i cu tine, mă băiete? Cum auzi de neamuri, o iei din loc. N-o să poți să îi eviți la nesfârșit, să știi!

-Bine, bine, buni! Lasă că ne întâlnim de Crăciun! răspund eu, grăbind-mă să arunc de-a valma în portbagaj geanta cu haine și rucsacul cu echipamente, împreună cu câteva cutii de energizante , sticlele de apă, plasa cu mâncare. Ți-am spus de săptămâna trecută că o să plec, nu mă interesează cine vine! 

-Măcar las-o pe Lara acasă. Știi cât de mult le place la ăia mici să se joace cu ea!

-Nici vorbă! Data trecută au mâzgălit-o cu markere și i-au tuns coada. Draci beliți! Nu îmi mai las fata pe mâna lor. Hai, Lara!

-Când te întorci? Iar stai acolo până duminică seara?

-Nu știu, serios. Te sun, bine? Hai sus, Lara, hai!

O asigur pe Lara pe bancheta din spate, apoi demarez cu viteză. Numai de neamuri nu am chef eu! Băgători în seamă, oameni de nimic!

Mă opresc la benzinărie, fac plinul. Ca de obicei, aleg cel mai îndepărtat și izolat loc. Fără telefoane. Fără internet. Doar eu, stâncile și Lara.

Pe drum, mă mai destind. Fac câteva opriri, să-mi dezmorțesc picioarele, iar Lara să poată să se dezmorțească și ea. Prind câteva instantanee reușite cu Lara, câteva peisaje superbe. M-am calmat. Mă regăsesc. Pot, în sfârșit, să respir în voie.

După patru ore de condus, ajung la capătul drumului forestier. De aici încolo, e de mers pe jos încă vreun kilometru, pe malul pârâului. Peisajul e sălbatic, cărarea e atât de îngustă că trebuie să am grijă pe unde pun piciorul. Din loc în loc, sar din piatră în piatră. E cald, e frumos. Azi nu mai apuc să mă cațăr, dar mâine de dimineață o s-o fac. Azi o să stau toată după-amiaza în hamac. Și la făcut poze, bineînțeles.

Trântesc bagajul pe scara căbănuței. E o căsuță mică și perfectă, dacă ar fi după mine. Dacă nu ar trebui să muncesc și să am acces la internet mereu, m-aș muta aici definitiv. Să nu mai aud și să nu mai văd pe nimeni, niciodată. Am sobă cu lemne, pârâu cu pești, pomi cu fructe. Dacă aș sta aici, aș cultiva cartofi și aș culege plante medicinale. Și m-aș cățăra în fiecare zi.

Scot coasa, o ascut, încep să cosesc. Nu de alta, dar e plin de șerpi pe aici. De ultima dată de când am fost, iarba s-a transformat într-o junglă. Lara nu e în siguranță aici, dacă nu cosesc.

Termin după vreo două ore, sunt transpirat și obosit. Mă dezbrac și mă arunc în pârâu.
Planul cu hamacul de-abia de acum poate fi pus în aplicare.

Stau în hamac și mă uit la nori. Deasupra stâncilor, nu foarte departe, văd niște corbi care se rotesc cam în jurul aceluiași punct. O fi căzut iar vreo capră neagră de pe stânci. Sau or fi prins lupii vreo pradă. Iau binoclul, e clar.  Sunt trei corbi, care se rotesc. Cobor privirea, văd ceva roșu pe vârful stâncii. Ce naiba o mai fi? Doar nu cumva...?
Sunt în picioare, fug să mă echipez. Dacă intuiția nu mă înșală, aia e o haină. Cine dracu s-a suit pe stânca aia? E un traseu periculos. Ar putea fi cineva rănit. Cine dracu se apucă de așa ceva?

Arunc în rucsac echipamentul, încui. Pornesc cu Lara după mine, în viteză. Cărarea e aproape impracticabilă. Crengi, tufe, plante cățărătoare. O afurisită de junglă dată naibii , băga-mi-aș! Înjur printre dinți în timp ce îmi croiesc drum spre locul unde haina roșie marchează locul.

Ajung, dar nu e nimeni. Nici urmă de om. Doar eu și Lara și corbii. Îi dau Larei comanda să stea, apoi îmi scot echipamentul de cățărare. Dacă tot am ajuns aici, să arunc o privire. Se apropie seara, dar n-ar trebui să îmi ia mai mult de o oră toată treaba. Suficient timp să ajung pe vârf, să văd ce e cu haina aia acolo. Apoi, să fac un foc, încă o baie în pârâu și un somn zdravăn.

Încep cățărarea. E dificil. Încep să mă gândesc serios dacă merită să mai continui. Dar rând pe rând cuceresc stânca, pentru ca într-un final să ajung în vârf.

Pufăi ca o locomotivă, de epuizare, dar și de ușurare.  De acolo am vedere largă, nu e nimeni în jur, nici nu a fost de multă vreme. Haina e decolorată de soare, e o haină de femeie. O iau totuși de acolo, fiindcă dacă e ceva care mă enervează mai mult decât neamurile, sunt cei care poluează. Haina aia n-are ce căuta aici, cu tot respectul pentru femeia care a urcat acolo.

Mă uit în jur, peisajul e magnific. Scot binoclul, inspectez zona. Patru capre negre sunt pe platoul de pe o stâncă, mai încolo. Vârful unei cabane semețe se ițește în depărtare. Mai sus, vârfurile amenințătoare are munților încă mai au porțiuni de zăpadă. Fac vreo câteva poze, apoi încep să cobor. Se înserează bine de tot până ce ajung la baza stâncii, dar sunt în siguranță și asta e cel mai important.  Ne grăbim cu Lara înapoi la cabană. Ne e foame la amândoi. Fac focul și încălzesc niște conserve. Mâncăm și ne pregătim de culcare, când Lara dă semne de neliniște.

-Ce-i, Lara? Ce-i, fetițo?

Ea nu mă bagă în seamă, e plantată în fața ușii și mârâie.

Fir-ar, sper că nu-i vreun animal sălbatic!

Un trosnet, urmat de o bufnitură, se aude de pe scară. Aprind lanterna și pornesc să deschid ușa. Fie ce-o fi! Am lângă ușă o bâtă, pentru orice eventualitate.

Crap ușa ușurel și fac ochii cât cepele.

E cineva, un om, la mine pe scară! Aici, la capătul lumii! În pustietatea asta. Cum dracu de a nimerit tocmai aici? Strig de vreo câteva ori la el, cine dracu o fi, dar e inert, nu primesc niciun răspuns. Ies din casă, cu lanterna și cu bâta pregătită. Lara e deja acolo. Îl miroase și începe să dea din coadă. Bravo, Lara! Ce să zic! Bun câine de pază mai ești dacă atâta te duce capul!

-Hei, hei! Alo! Cine ești? Cum ai ajuns aici?

Niciun răspuns.

Mă aplec asupra siluetei prăbușite și o scutur. Se rostogolește pe spate și de-abia mai respiră. E o femeie! Sunt șocat de cum arată. Fața îi e acoperită cu sânge uscat, părul buclat e plin de noroi și iarbă, buzele îi sunt deshidratate, hainele îi sunt rupte. O aud că șoptește:

-Ajută-mă!

Apoi leșină.