Necunoscuta

Spre casă

Băga-mi-aș! Ce weekend am avut!, îmi zic eu și zâmbesc ca un prost, în spatele volanului.

Sunt epuizat și relaxat în același timp...

Conduc încet. Încerc să nu mă uit prea mult la Elena pe motocicletă...scenarii de nerostit implicând și fata, și motocicleta, încep să se urzească în mintea mea...

Să se ducă la dracu Iris cu boșorogul ei! Mi-a trecut!

Zâmbesc în continuare, derulând scenele. Parcă a fost un film, băga-mi-aș!

Bagă-ți mințile în cap, Geo, băiete, îmi zic. O noapte de tăvăleală nu garantează nimic!

Dar totuși, stând în spatele volanului, îmi vine să râd singur!

Nu mai țin minte de când nu m-am mai simțit așa...

O văd că accelerează, apoi o pierd din vedere. Ajung la șosea, dar ea nu e nicăieri...

Probabil e o motoristă vitezomană, îmi zic eu, simțindu-mă mândru de ea.

Ajung acasă, nici nu mai știu cum. Bunica mă ceartă de ce am plecat așa de brusc vineri de acasă...Dar când îi explic că Iris a avut nunta ieri, mă ia în brațe și nu mai zice nimic...

Mă duc la duș, apoi arunc hainele murdare în mașina de spălat. Din reflex, iau laptopul să verific emailurile primite. Apoi îmi sună telefonul. Nu cunosc numărul...dar răspund, totuși:

-Alo? Sunteți domnul Geo Marinescu?

-Da!, zic eu intrigat. De obicei, clienții știu că prefer să-mi zică Geo și atât.

-Ce bine!, oftează omul ușurat. Sunt Giani Cazacu, fratele Elenei...

-Bună, Giani!, zic eu nedumerit. Pot să te ajut cu ceva?

-Auzi, nu știi unde e Elena? Că încă nu a apărut acasă...

-Nu am idee, mă aud răspunzând automat.

-Uite care-i treaba, știu că ați stat împreună azi noapte, zice el repede. Nu e treaba mea, soră-mea e majoră și vaccinată! Am văzut pe sistemul de urmărire în caz de furt că nu și-a clintit motocicleta de acolo din pădure. Dar acum a dispărut complet de pe radar, iar telefonul îi e închis...Ne facem griji...

Îmi ticăie telefonul. Îl pun în așteptare pe Giani și răspund:

-Alo?

-Alo! Geo! Sunt Elena!, țipă ea spre mine.

-Hei, salut!, zic eu. Tocmai sunt pe cealaltă linie cu Giani...

-Geo! Ascultă-mă!, țipă iar ea. Sunt urmărită! Sunt pe drum, sunt urmărită de cineva cu o mașină cu numere străine...

-Hă?, zic eu și automat sar din pat și încep să îmi trag pe mine niște haine.  Ce spui? Unde ești? Credeam că ai ajuns deja acasă... Giani mi-a spus că nu...și e îngrijorat...

-Geo! Am stat puțin la marginea pădurii...trebuia să mă gândesc ce să-i spun lui Giani când mă întorc...am pierdut noțiunea timpului...când am pornit pe șosea am văzut că nu mai am destul combustibil...și i-am văzut pe ăștia care sigur mă urmăresc...mai am cel puțin o sută de kilometri până acasă...mă tem să mă opresc, poate vor iar să mă răpească...mi se descarcă și telefonul...

-Elena! Nu te opri! Vin înaintea ta! Vino direct spre casă!

-Geo, mă tem! Ce să mă fac dacă..., mai aud eu, apoi semnalul se întrerupe.

De pe cealaltă linie, un Giani iritat îmi zice:

-Să știi că nu am obiceiul să stau în așteptare la telefon...