Necunoscuta

O nomadă

O nouă viață? , pufnesc eu plină de draci. O nouă viață? Sau o viață pentru o altă viață?

Înjur ca Geo în mintea mea, pe toți și pe toate. Merg cu viteză pe trotuarul plin de lume. Sunt foarte, foarte vizibilă în uniforma asta imaculată. Trebuie să scap de ea cât mai curând, dacă vreau să am vreo șansă să scap cu viață și de data asta.

Hai, Elena, hai! Amintește-ți că ai mai scăpat de moarte aproape sigură de două ori. Numai că acum nu-i pe-aici Geo, să te salveze!

Nici nu știu unde mama dracului mă aflu. Habar n-am unde sunt, habar n-am cum să pot da un telefon acasă. Dar principalul e să mă fac nevăzută.

Cum să găsesc haine de schimb, așa din scurt?

La capătul parcării zăresc o căruță cu nomazi. O femeie cu doi copii mici. Mă îndrept instinctiv spre ei.

 -Bună ziua! Ați venit la cineva în vizită?, întreb eu pe un ton mieros.

 -Bună ziua, doamna!, răspunde mirată ea. Da, am venit la bărbatu-meu! Dar nu mă lasă să intru în spital, zice că să mă schimb de hainele de pe mine, că miroase!

 -Uite, eu te pot ajuta să intri unde vrei tu...vrei să facem schimb de haine? Dacă ești îmbrăcată așa, poți intra oricând oriunde vrei...

Se holbează la mine cu neîncredere.

-Uite, am văzut că stai aici singură și m-am gândit să te ajut. Știu și eu ce înseamnă să nu poți să-ți vezi bărbatul..., adaug eu pe un ton mieros. Nu-i nevoie să îmi mulțumești! Vrei să-l vezi, sau nu?, întreb eu și încep să mă dezbrac în dosul căruței.

Ea izbucnește într-un râs sincer și cristalin, ca de copil:

 -Ha, ha, ha! Vai de mine, doamna! Ce bună sunteți! Da, cum să nu! Schimbăm hainele, imediat!

Mă abțin să nu strâmb din nas. Chiar că miros toate hainele, dar poate că ăsta e mirosul libertății...

Îmi completează ținuta cu un batic colorat, apoi îmi zice:

-Uite, doamna, Dumnezeu să te răsplătească că m-ai ajutat! Îți dau năframa asta, că a mea e de la bărbatu-meu, mă bate dacă n-o port!

-Când intri, pune-ți mască și prefă-te că ești asistentă! Nu o să te întrebe nimeni nimic! Rămâi cu bine!

Nimic suspect, o nomadă pleacă de lângă căruță...e desculță...

E interesant cum printr-o singură costumație devii practic invizibilă...

Merg desculță pe trotuare. Nu mai e cazul să mă ascund. Deja sunt invizibilă. Majoritatea trecătorilor nici nu se uită spre mine, ceilalți își strâmbă nasul de la miros când trec pe lângă ei. Încerc să cer indicații cum să ajung la gară, ca să aflu măcar unde naiba mă aflu, dar nimeni nu mă bagă în seamă. Dar sunt liberă! Și mai sub acoperire decât am fost vreodată!

Mintea, odată scăpată din starea de supraviețuire, începe să mi se inunde cu întrebări, care mai de care mai întrebătoare: de ce am fost răpită? Cine ar putea fi o persoană așa de importantă, de se răpește omul de pe stradă pentru el? Și dacă e o persoană atât de importantă, cum de nu a găsit pe cineva dornic să doneze? Fiindcă e vorba, clar, de sume mari de bani implicate. Și cum de am fost eu...

Zdrang! Zdrang! Posibilele răspunsuri îmi cad înaintea ochilor. Poate că nu-mi place, dar...adevărul e adevăr și trebuie privit cu ochii deschiși.

Știu că transplanturile se pot face cu donatori compatibili cu cel care primește, iar de cele mai multe ori transplantul se face între membrii aceleiași familii...

Gândul îmi zboară spre femeia necunoscută care mi-a dat viață. Cine ai fost tu?, o întreb în mintea mea. Cine a fost tatăl meu? Cine din familia mea de origine îmi vrea organele? Oare n-o fi și David în pericol? Oare eu și David suntem copiii aceluiași bărbat, sau suntem frați numai după mama?

Mă opresc. Mă dor tălpile de la atâta mers. Și mi-e foame...

Ce fac nomazii când nu au bani de mâncare?

Fără jenă, mă apuc să cotrobăi prin coșurile de gunoi. Găsesc un pachet de biscuiți nedesfăcuți. Cine aruncă un pachet întreg de biscuiți la gunoi? Ce contează, norocul meu!

Desfac și devorez biscuiții în viteză. Apoi mi se agață privirea de un indicator modest: GARA. Și o săgeată indicând direcția de mers.

Merg de destulă vreme. Tălpile mi-au amorțit și am făcut pauze tot mai dese. Se întunecă. Oare nomazilor nu le e frig în hainele astea? Mi-aș rupe baticul de pe cap, să-mi învelesc picioarele, dar aș deveni brusc vizibilă.

Clădirea gării și literele mari cu care e scrisă denumirea îmi dau fiori. Doamne-Dumnezeule! Nu-s în capitală! Sunt la sute de kilometri de casă, la sute de kilometri de capitală, în altă regiune a țării! Cum să fac să ajung acasă, fără niciun ban?

Zgomotul locomotivei îmi atrage atenția. Un tren, cu destinația spre acasă tocmai sosește.

O să mă urc în el și-o să merg spre casă! La prima oprire o să mă dea jos, dar o să mă urc în următorul, și tot așa! Sunt nomadă, îmi zic, iar un zâmbet îmi încolțește într-o parte a gurii, când trenul se pune în mișcare iar eu părăsesc teafără orașul care-mi fusese ales ca destinație finală de traficanții de organe.