Necunoscuta

În tren

Un Mario obosit urca destul de morocănos în vagonul trenului la orele mici ale dimineții. Își încheiase socotelile cu armata. Seara trecută participase la petrecerea ,,absolvenților”. Se împrietenise cu toți băieții și fetele de acolo, chiar și cu domnișoara Gură-Spurcată care-l numise cândva buldozer. Amintirea acelei zile îi aduse un scurt surâs pe buze.

 Dar la petrecerea de aseară avusese iar un moment de criză: ce va face de acum încolo? Ajunsese la concluzia că nu era, totuși, croit pentru disciplina super-riguroasă cerută în armată. Iar versurile și melodiile îl obsedau. Printre programul militar, umpluse un caiet întreg și deseori se simțea de parcă cineva, dintr-un univers paralel, îl forța să scrie, să scrie, să scrie. Iar melodiile îi apăreau în minte gata compuse. De parcă cineva îl împingea de la spate să continue cu muzica.

Alesese să se întoarcă spre casă cu trenul, anume ca să aibă timp de gândire. Discutase despre asta și cu frații și se sfătuiseră, dar spre uimirea lui, Giani îl încurajase să nu renunțe la cariera muzicală.

-Dacă vreodată te saturi de muzică, hanurile te așteaptă, îi spusese el. Ești la fel de calificat ca oricare dintre noi să iei frâiele afacerii în mână. Dar nu te grăbi, frate...dacă muzica te împlinește, du-te și trăiește-ți visul!

De când era cu Aniela, Giani era cu mult mai relaxat, cugetă Mario și un zâmbet îi încolți pe buze. Doamna doctor îl destresează...

Ușa compartimentului se deschise brusc. O tânără femeie cu un bebeluș în cărucior se chinuia să intre.

-Stați, vă ajut eu, sări Mario. Poftiți...

-Mulțumesc, zise ea și apoi își pironi privirea în pământ.

Mario observă vânătăile de pe brațe imediat ce femeia își dădu jos haina de pe ea. Înghiți în gol, privind cum ea încercase să acopere fără prea mare succes vânătăile din jurul gâtului și cele de pe față cu fond de ten. Coborî și el privirea, iar gândurile i se îndreptau spre biata femeie, care, evident era într-o relație abuzivă...

-Călătoriți departe?, se auzi uimit întrebând.

-Până la capăt, spuse ea repede și-l privi pe furiș.

Mario se relaxă. Evident, pleca de acolo de unde fusese abuzată.

Ea îl mai pândi de vreo câteva ori. Individul musculos, tuns scurt și îmbrăcat militărește i se părea, în mod bizar, cunoscut...

Bebelușul se trezi și începu să plângă. Ea sări să-l ia în brațe, apoi îl hrăni și-i verifică scutecul. Dar deși era sătul și evident bine îngrijit, el continua să plângă. Femeia se uita intimidată spre Mario:

-Vă rog să mă scuzați dacă vă deranjăm...nu înțeleg ce are...de ce plânge...

-Pot?, zise el și-și întinse mâinile spre bebeluș.

Ea i-l dădu în brațe:

-Să-i sprijiniți și capul...așa...

-Hei, micuțule!, zise Mario ridicând-l, iar acesta încetă să mai plângă, privindu-l fascinat.

 Dar nu mai puțin fascinat decât mama lui. Aceasta privea uluită cum un bărbat străin îl ține în brațe pe copilul ei, vorbește cu el, așa cum tatăl lui n-a făcut-o niciodată...

Mario îl lipi de piept, iar bebelușul râgâi și vărsă puțin pe tricoul lui Mario. Femeia îngheță:

-Vai de mine...îmi pare rău...îmi cer mii de scuze...pot să vă curăț tricoul...?