Necunoscuta

Amintirile...

-Hi, hi, hi! Tată! Nu mă gâdila!

-Nu? Atunci o să te mușc! Ești prăjiturica mea dulce!

-Hi, hi, hi! Să nu mă muști! Hi, hi ,hi!

Fetița chicoti încântată. Pândi printre gene la bărbatul care se ridicase de lângă ea.

Niște stropi o luară prin surprindere. Trei băieți se bălăceau într-o piscină, țipând și împroșcând în jur. Pe terasă, lângă ea, un băiat brunet, cu păr cârlionțat, citea o carte. Titlul era sugestiv subliniat de imaginea de pe copertă: ,,Corpul uman”.

În piscină, distracția era în toi. Cei trei înotau, se împingeau, se stropeau. Bătrânul îi privea mulțumit.

 -David, hai în piscină! , strigă unul dintre ei. Am nevoie de coechipier! Ăștia cred că ne pot bate la volei în apă!

David nu se lăsă rugat de două ori. Aruncă cât colo cartea, apoi tricoul de pe el și plonjă în apă.

Fetița îi privi încântată cum joacă, cum țipă, cum se bucură. Apoi spre sfârșitul jocului, cei patru începură să se certe:

-Bine, mă, chiar? Ați trișat!

-Ceee? Mai bine zi că nu accepți să pierzi! Am jucat corect!

-Ba da! Tată, ai văzut și tu!

-Eu n-am văzut nimic, zise repede bătrânul. Dar vă propun altceva: încă un joc, pe care să îl arbitrez eu!

-De acord!, ziseră toți patru deodată. Dar pentru ce jucăm?

-Câștigătorii scapă de o săptămână de lucru la han!

-O, ce tare! Super!

Bătrânul scoase un fluier din buzunar. Jocul începu. Fetița se duse lângă bătrân, aplaudând reușitele fiecărei echipe, strigând entuziasmată numele fiecărui jucător.

La finalul jocului, cei care fuseseră învinși erau foarte dezamăgiți, în timp ce ceilalți țopăiau de bucurie.

-Două săptămâni de lucru la han, ce porcărie!, zise unul din echipa care pierduse. N-o să mai am timp de nimic!

-Bine, bine, dar o să câștigi dublu!, îi răspunse bătrânul. Și o să vin să vă ajut și eu!

-Și eu vin să vă ajut!, spuse fetița pe un ton dulce. Nu mai fi supărat, Mario!

-O!, zise el, zâmbind. Cum să mai pot fi supărat când am cea mai bună soră din lume? Te iubesc!

-Și eu te iubesc, Mario!, mă trezesc șoptind.

Sunt întinsă pe spate undeva, într-o cameră pe care nu o recunosc. Unde sunt? Ce-i cu locul ăsta?

Apoi mă ridic în capul oaselor, văd hainele de pe mine și realitatea se prăbușește peste mine ca un val de tsunami.

Știu cine sunt! Știu cine sunt! Dumnezeule! Știu ce s-a întâmplat! Dumnezeule! Suntem în pericol! Eu și fratele meu suntem în pericol! Trebuie să îl avertizez! Trebuie să îi spun!

Dar cum?

Mă ridic, amețită, din pat. Lara mă privește curioasă. Geo nu e aici. Cu atât mai bine! Oricum nu am de gând să îi spun ce și cum! Nu am timp de pierdut!

Cotrobăi în viteză printre lucrurile lui Geo. Aha! Am găsit telefonul!

Dau să ies, dar mă trăsnește o durere cruntă de cap...O-ho, fetițo! Mai încet!, îmi zic , strângând din dinți.