Necunoscuta

Ultimul adio

Sunt într-o capelă nu prea plină de lume. Strâng pumnii ca atunci când eram mic și Luca și Mihai voiau să-mi fure banii. Am dat mâna cu oameni, dar nu mai știu cu cine. Am auzit vorbe de consolare, unii m-au îmbrățișat. Acum stau aici și ascult vorbele domoale ale preotului care o ridică în slăvi pe bunica. De parcă dacă o ridică-n slăvi o mai aduce înapoi!

Dincolo de silueta îndoliată a iubitei mele stau unchiul trădător, care se preface distrus de tristețe,  soția lui și cei doi draci beliți de nepoți ai lor, care se ocupă cu tunsul cozii Larei și cu mâzgălit blana...Aș fi vrut să-i trag o mamă de bătaie când și-a făcut apariția, dar a avut noroc că Elena a fost acolo.

Elena...După toate valurile prin care a trecut și ea, săraca, mi-a fost stâncă, punct de reper... O simt cum mă cuprinde în brațe, o văd câte griji își face pentru mine. Am rămas doar cu ea, acum după ce bunica s-a alăturat alor mei. Cumva gândul ăsta mă mai liniștește. Dar totuși mă simt împietrit. Îmi doresc să beau până ce-o să cad în neștiință, să amorțesc această durere înfundată care-mi apasă pieptul și de-abia mă lasă să respir. Știu că n-o să beau, știu c-o să merg acasă la Elena, fiindcă la mine nu mai pot sta fără bunica pe-acolo, știu c-o să adorm cu lacrimi în ochi și cât o să doarmă ea o să plâng pe ascuns, să nu mă vadă. Știu c-o s-o am alături pe Lara, fata mea de nădejde. Știu c-o să ies cumva din starea asta, c-o să traversez valea asta de necazuri și-o să ajung dincolo. Iar când voi fi ajuns dincolo, o s-o aștept acolo pe Elena cu un inel și cu o întrebare. Viața asta e prea scurtă ca să o pierd având dubii sau speranțe deșarte. Dacă va spune da, atunci știu ce voi face. Dacă va spune nu, tot știu ce voi face.

Ne naștem pe lumea asta pentru ce? Ca să trăim. Ăsta e rostul nostru. Să trăim, să ne bucurăm de viață,  de minunile care ne înconjoară. Îngrădiți de prejudecăți, de limitele impuse de alții sau chiar de noi înșine, orbecăim prin viață, infirmi,  suntem mutilați sau ne automutilăm, fizic și emoțional, ne rupem de esența noastră, ne programăm greșit, ne îngrădim în norme și reguli  pe care le folosim ca scuză pentru a ne justifica acțiunile sau atunci când simțim în sinea noastră că ceva parcă nu-i în regulă...

Ne batem în idei, asta când nu ne batem de-adevăratelea, convinși că bruma de informație pe care o știm e adevărul absolut...punem orgoliile și dorința de-a avea dreptate mai presus de orice...ne cramponăm de nimicuri, pierzând din vedere imaginea de ansamblu, nu vedem pădurea din cauza copacilor...

 Ne minunăm cum trec zilele, lunile, anii, stând închiși între patru sau mai mulți pereți, privind schimbarea anotimpurilor ca pe un spectacol televizat, la care nu avem acces direct, nu ne permitem noi înșine să avem acces, dând vina tocmai pe limitele care există doar în capul nostru. Iar când sfârșitul se apropie, ne minunăm unde s-au dus anii...Unde s-au dus?! I-am pierdut, fugărind iluzii, căutând mereu mai mult decât aveam, nemulțumiți permanent de cine suntem. Într-un final devenim pământ, ne întoarcem în pământ, ne unim cu materia de unde am plecat... tot nemulțumiți, tot mirați, tot surprinși. Dar care-i marea surpriză? Cercul vieții e același de când lumea. De ce ne prefacem surprinși, când, orice-am face e clar că tot în același punct vom ajunge?

Ne autosabotăm, ne ratăm șansa la fericire, convinși mereu că e ceva de neatins, când de fapt e o alegere personală, atât de genial de simplă și de la îndemână pentru toți. Dacă ne uităm la animale, ele știu să se bucure. Noi ne credem mai speciali și ne mândrim cu nefericirea noastră. Sau ne-o ascundem cu grijă în dosul măștilor, al imaginii publice, a gardurilor vopsite, a mașinilor scumpe sau a peluzelor tunse la milimetru...

De ce suntem așa? Ce-i în neregulă cu noi? Ne-am rupt de natură, nu mai știm să trăim în prezent. Trăim dezbinați, ne urâm mai mult decât suntem capabili să ne iubim, ridicăm ziduri în loc de poduri...Ne supunem tendințelor, seduși de iluzii care ne șoptesc că nu suntem niciodată destul de...buni, tineri, arătoși, realizați, celebri, bogați...Fugim după bani sau alte realizări materiale de parcă am trăi milioane de ani. Nu ne mai săturăm cu cât avem și nici cu cine suntem, permanent nemulțumiți, permanent căutând, ca, într-un final, când am dobândit ceea ce speram să ne aducă fericirea, să descoperim că suntem mai goi sufletește decât am fost vreodată.

Nu mai vreau și nici nu mai pot trăi astfel. Mi-e mai clar decât oricând că lumea asta e înscrisă într-o cursă a autodistrugerii. Nu vreau să mai particip. Mi-a ajuns. Ies. Plec. Dacă Elena va înțelege și va vrea să vină cu mine, bine, dacă nu, tot bine. O să-mi vând casa copilăriei și-mi construiesc un refugiu în sălbăticie. Vreau să trăiesc liniștit și sustenabil, în armonie cu natura. O să mai întâlnesc oameni doar când va fi absolută nevoie. Pentru job și pentru acțiuni ecologice. Atât. În rest, n-am nevoie. Viața, în sine, e genial de simplă și de frumoasă. Noi o complicăm inutil.

Am desenat deja în mintea mea refugiul meu din Poiană. Nimic spectaculos, doar strictul necesar. Nu știu dacă Elena s-ar putea obișnui cu simplitatea, dar eu nu mai pot continua așa. Mă dezgustă apucăturile speciei umane. Distrugem tot ce atingem, suntem răi, egoiști, cruzi, murdari, de neoprit. Nu mai pot. Prin acțiunile mele vreau să las planeta un loc mai bun, nu mai rău după ce eu nu voi mai fi. Acesta este crezul meu, pe care-l voi urma până la ultima suflare. Știu că de-acolo unde sunt, ai mei mă văd și sunt mândri de mine. Adio nu există...doar...până ce ne vom revedea, Buni! Mamă, tată... vă simt, sunteți în mintea și în sufletul meu mereu.

Stând pe marginea mormântului, milioane de gânduri și sentimente mă copleșesc în același timp. Totuși, nu simt tristețe sau disperare, doar acceptare și hotărâre. Știu cine sunt, ce pot să fac, care e locul meu în lume, știu unde vreau să ajung și cum pot ajunge acolo. Nu neg că o parte a puterii mele vine din relația mea cu Elena, dar acum, în acest moment, mi-e clar că pot realiza tot ce-mi doresc și plănuiesc și singur. Îmi doresc să nu fi trebuit să moară bunica ca să ajung la aceste concluzii. Dar poate că tocmai datorită acestui fapt am ajuns...

Am pierdut noțiunea timpului, filosofând. Elena stă lângă mine, plină de răbdare și compasiune:

-S-a terminat, Geo... Ești bine? Mai vrei să stăm?

-Nu are rost, iubito. Vreau să mergem la tine și să mă pun să mă culc. Mă simt de parcă mi s-a prăbușit o carieră de piatră pe piept.

Mă ține în brațe și-i sărut cârlionții.

-Mulțumesc, iubito...te iubesc!, șoptesc în timp ce o strâng tot mai tare în brațe.

- Și eu te iubesc! Să mergem, Geo! Ai nevoie de odihnă...după ce mănânci...iubitul meu...

Oare e ciudat că, deși vin de la înmormântarea bunicii mele, mă simt de parc-aș fi câștigat la loterie?