Necunoscuta

Furtuna

Mă uit în ochii tumefiați ai Biei. Doamne, cum or fi ochii ăștia când sunt limpezi?

-Am terminat, declară ea șoptit. Mulțumesc.

-Te-ai săturat?

Ea aprobă dând ușor din cap.

-Aș vrea să mergem să mă spăl...șoptește ea.

-Stai să iau prosopul și săpunul. Și o cană. Nu te las în pârâu, ai putea să aluneci. Te pun jos și torn apa pe tine, ok? Dacă o să te simți mai bine, o să te poți scălda cât vrei.

-Bine, șoptește ea.

Ne ridicăm încet. O prind de talie și-i trec brațul peste gâtul meu. Facem câțiva pași pe pajiște, dar căldura e prea mare. O văd cum se chinuie să pășească. O ridic în brațe și o duc pe malul apei.

-Poți să te dezbraci?

O văd că roșește și dă din cap că da. Dar nu poate. O ajut să scoată de pe ea hainele...mii de draci...!

E toată o rană pe antebrațe, pe torace. Zici că a lovit-o trenul. Sau zici că a sărit de undeva și s-a rostogolit. Coatele, julite, genunchii juliți, capul spart...

E periculos de grav rănită. Risc mult, dacă o las fără îngrijiri medicale.

-Ești foarte grav rănită, îi zic. Nu-i de glumă, Bia. Trebuie să spălăm și să bandajez toate rănile. Ce-ai făcut? Te-ai luptat cu vreun urs?

Ea închide ochii. Vreau să-i dau jos și sutienul, dar nu mă lasă. Înțeleg pudoarea, dar nu se justifică. Insist să i-l dau jos și văd că se ghemuiește înfricoșată, în ciuda rănilor.

-Nu te speria, nu vreau să-ți fac nimic! Oricum o să se ude și o să trebuiască dat jos! Mai bine să-l dăm jos acum și după aia îl iei înapoi. Bine?

Încuviințează, cu ochii închiși , apoi își acoperă sânii goi cu brațele rănite.

Fac vreo sută de drumuri de la pârâu, pe mal la ea. Am început cu părul îmbâcsit de praf, iarbă , noroi și crengi. Am săpunit-o de vreo trei ori până ce-a ieșit apa curată. Noroc că e așa de cald, altfel ar fi răcit. Am ocolit cât am putut rana de la cap. Am spălat-o pe spate, pe umeri, dar pe antebrațe și pe piept nu m-a lăsat s-o ating. I-am adus doar apă și am avut nevoie de tot autocontrolul când a început să plângă de durere, când apa cu săpun i-a ajuns la răni. Am fugit cât de repede am putut, ca s-o ajut să se clătească. Pe picioare am spălat-o eu, fiindcă nu se putea apleca. După ceea ce a părut o veșnicie, am ajutat-o să-și pună sutienul înapoi și i-am dat un tricou curat de-al meu. Părul aproape i s-a uscat de la soare.

 Se aud tunete departe, dar pentru mine e destul de clar că va veni o furtună cât de curând și pe aici. Presiunea atmosferică se accentuează. Mă grăbesc să scot unguentele și bandajele, să o oblojesc. Îi clătesc încă odată rănile cu apă oxigenată și îi urmăresc reacțiile în timp ce o bandajez. Se controlează mai bine decât mulți, aș zice. Pe cap de-abia aplic unguentul, îmi iau toate precauțiile posibile, nici nu ar rezista la încă vreun val de durere. Suferă în tăcere, îmi dau seama cum oftează cu ușurare când am terminat cu câte o rană.

Pe când mă apropii de final cu îngrijirile, se apropie și furtuna. O duc repede în brațe până în cabană, apoi strâng repede hamacul, panourile solare, hainele. Adun și hainele ei zdrențuite, poate le mai vrea. Fug să aduc câteva brațe de lemne, să pot face măcar un foc în sobă la noapte. Cine știe cât o să dureze furtuna.

Lara e ascunsă deja în cabană. O îngrozesc furtunile, și înjur în gând că am fost așa de distras de chestiunea cu neamurile că nici nu m-am uitat la prognoză, înainte să vin cu ea aici. Fir-ar! Primul fulger! Mintea îmi fuge la locul unde am lăsat mașina. Sper că n-o să cadă vreun copac pe ea!