Necunoscuta

Luni

M-am trezit amețit. N-am prea putut dormi. Subconștientul mi-a jucat feste, am avut felurite coșmaruri care implicau femeia necunoscută, fosta, situații extreme...

Cobor spre bucătărie, cu gândul la o cafea tare. Azi am de lucru toată ziua. Spre surprinderea mea, o aud pe bunica discutând cu cineva. Poate-poate nu sare iar cu gura pe mine, dacă e cu altcineva...

Deschid ușa bucătăriei, și ochii îmi rămân agățați de cei doi oameni în uniformă.

 -Bună dimineața!, mă aud salutând. Ce-ai făcut, bunico? Ai depășit viteza legală cu căruciorul de cumpărături?, glumesc eu, ca să destind atmosfera.

 -Bună dimineața, răspunde unul dintre ei. Domnul Marinescu?

 -Domnul Marinescu a fost tata! Eu sunt George, Geo, pentru prieteni. Ce s-a întâmplat? Vă putem ajuta cu ceva?

 -Noi sperăm că da, domnule Marinescu. Am primit o sesizare de la Ambulanță, referitor la o femeie pe care ați găsit-o și ați predat-o lor ieri... Am avea nevoie să clarificați câteva aspecte în legătură cu asta...Ne puteți însoți până la secție?

 -Da, bineînțeles, zic eu, încercând să par destins. Orice e necesar... Doar să-mi permiteți să iau ceva din cameră...

Ei încuviințează, iar eu alerg să îmi bag laptopul și punga cu hainele zdrențuite ale necunoscutei într-un rucsac. Ies din curte însoțit de cei doi polițiști, conștient de privirile curioase ale vecinilor din spatele gardurilor...și urcăm toți trei in mașina poliției.

Ajungem în timp scurt, iar ei mă pun să aștept într-un birou încăpător. Trec vreo câteva minute, apoi aud voci groase, furioase, care sparg liniștea. De nicăieri, apare în biroul unde stau eu un individ musculos, care mă prinde de piept și mă ridică sus, apoi mă îngrămădește lângă perete, urlând ca un nebun: ,,Băăă! Ce-ai făcut cu soră-mea?! Te omor!”.

Luat pe nepregătite, rămân fără replică. Însă, instant, îmi sare și mie țandăra și îl împing cât colo pe nebun. În același timp, apar alți doi bărbați, care îl țin deoparte pe nebun, iar de altundeva, apare unul dintre polițiștii care fuseseră acasă la mine.  Uluit, acesta încearcă să aplaneze conflictul:

 -Domnilor, domnilor! Vă rog foarte frumos! Să ne calmăm și să vorbim civilizat!

 -De asta m-ați chemat la secție?, zic eu înfuriat. Să mă ia la bătaie un nebun, fără nicio vină?

 -Domnilor, vă rog!, insistă polițistul, văzând reacția celuilalt, când l-am numit nebun. Domnul Marinescu ne poate aduce lămuriri referitoare la sora dumneavoastră. Să îl ascultăm!

Mă uit chiorâș la toți. Dacă ăsta e frate cu aia, nici nu mă mir că niciunul nu-i normal! Așa frate, așa soră!

 -Vă rog, domnule Marinescu, povestiți cu cuvintele dumneavoastră totul.

 -Ok. Deci, vineri înainte de masă am plecat de acasă cu Lara...

 -Ești însurat? Nenorocitule...!

 -Lara este câinele meu, zic eu amuzat teribil de ieșirea nebunului. Deci, am mers la cabana pe care o dețin acolo, pentru un weekend la cățărat și pescuit. Am ajuns acolo, totul a fost ok. Seara târziu am auzit zgomote afară și m-am trezit pe scări cu sora dumneavoastră. Era în stare foarte proastă, rănită, murdară, dezorientată, cu hainele rupte. Nu știa nici cine este, nici cum a ajuns acolo. Am ajutat-o să se pună în pat și a adormit instant. Nu am sunat la ambulanță fiindcă e un loc foarte izolat, iar starea ei părea extrem de gravă, nu aș fi putut să o car până la drumul de acces noaptea.

 A doua zi s-a simțit mai bine, dar tot nu își amintea prea multe. A avut niște momente când a zis că își amintește ceva legat de niște băieți la pescuit și de o doamnă care avea grijă de ea, dar cam atât. Am ajutat-o să se spele, i-am dezinfectat rănile și am bandajat-o. Cel mai mult mă îngrijora lovitura de la cap. De mai multe ori am încercat să o conving că ar fi bine să mergem de acolo la spital, dar părea îngrozită de idee, se temea foarte tare să se întoarcă. Spre seară a venit furtuna, pârâul a ieșit din matcă, deci accesul s-a rupt complet.

Duminică dimineața am mers în recunoaștere. Eram tot mai hotărât să o scot de acolo și o să o duc la spital, mă temeam ca nu cumva starea să i se agraveze. Când am ajuns înapoi, ea plecase. Am găsit-o vreo jumătate de kilometru în amonte, cățărată pe un versant, după ce îmi furase telefonul și voia să dea de semnal. Era foarte sigură că știe cine e și ce i s-a întâmplat. Voia să îl sune pe fratele ei și tot repeta că e în pericol și ea, și fratele ei. Am insistat să coboare, că voiam să o ajut, dar ea nu și nu. S-a dezechilibrat și a căzut, eu am prins-o, apoi am sunat la 112. Am reușit cumva să trec prin albia inundată până la drumul forestier, iar la venirea ambulanței a avut un moment în care a fost conștientă și le-a confirmat spusele mele. Iar de acolo încolo, nu mai știu. A, am uitat ceva. Am adunat hainele pe care le avea pe ea, poate o să fie de folos, zic eu și răstorn sacul cu zdrențe.

Dacă până atunci îi mai auzeam murmurând, acum erau muți și se uitau șocați, când la mine, când la haine. Puteai auzi și musca, cum se zice. Polițistul era și el încremenit.

Mi-am dres vocea și am adăugat:

 -Am ceva programat în jumătate de oră. Vă mai pot fi de folos?

Polițistul încuviință tăcut. L-am urmat într-un birou mai mic, unde am scris și am semnat o declarație. Când am ieșit, nebunul și ceilalți dispăruseră.

Flămând și fără chef, mă duc la localul lui Cris, pentru o cafea și un brunch sănătos.

Omul vede că nu-s în apele mele, dar eu chiar nu am chef de explicații, așa că pretextez ceva probleme cu rudele, omul mă crede, îmi zice câteva vorbe bune, gata. Mă arunc pe mâncare, apoi refuz politicos invitația lui să mai stau. Plătesc, apoi ies, să îmi ocup un loc în parc, să mă apuc să lucrez.

Proastă idee asta cu parcul... după câteva minute de liniște, o minge îmi vâjâie pe lângă cap, în timp ce pe fundal se aud urletele unui bebeluș...Înjur în gând de vreo câteva ori, mă uit chiorâș la copiii care țipă isteric și aleargă care-încotro, apoi, resemnat, îmi strâng laptopul și răspund la telefonul care zdrăngănește enervant. Răspund, e bunica, îmi spune ce cumpărături să fac. Fix ce îmi mai lipsea! Pleoștit, merg până la cel mai apropiat magazin, cumpăr ce mi-a zis, apoi sun un taxi, care mă duce acasă. La sosire, bunica are chef de povestit, dar eu mă refugiez în cameră, cu pretextul, real, ce-i drept, că am o grămadă de lucru. Mă concentrez pe ce am de făcut, îmi mai sună telefonul, accept vreo câțiva clienți noi, mă scufund în muncă.