Necunoscuta

După căderea cortinei

Mario se foia nerăbdător. A reușit sau nu?

De când viața îi fusese împinsă pe făgașul descendent din cauza asocierii cu fratele unui mafiot, Mario plutise în derivă. Ultima dispariție a Elenei îl lăsase speriat și vulnerabil. Toată faima și banii erau doar iluzii. Se trezise parcă dintr-un vis. Avea o vârstă... Trăise cum voise tatăl lui, apoi fugărise o viziune... Cine era el, adevăratul Mario? Dincolo de renumele și avuția familiei, dincolo de luminile scenei, dincolo de hoardele de admiratoare și de paparazzi care-l urmăreau peste tot cu insistență...

Începuse terapia după ce își dăduse seama că risca să o ia de la capăt cu drogurile. Stând acolo, pe canapeaua aceea și discutând cu psihologul, ajunsese să-și dea seama unde este în acel moment. Iar acum explora cine este el și unde vrea să se îndrepte în continuare.

Deși multă lume ar fi zis că reușise și că se află în vârful lumii, el se simțea stingher și blocat. Nu era cum crezuse. Se întreba care ar fi fost următorul pas. Nu voia să renunțe definitiv la muzică. Dar nici nu putea continua cum o făcuse până atunci.

Relația Elenei cu Geo, sentimentele lor puternice, îl inspiraseră dar îl și îl aduseră la realitate: dorea să aibă o parteneră stabilă, o relație stabilă, o familie! Dar de unde să iei o fată de caracter, când el vânduse lumii imaginea burlacului cuceritor de inimi?

Misiune imposibilă, Mario, băiete!, își spunea de fiecare dată.

Îi rămăsese în minte imaginea necunoscutei care-l salvase când fusese captiv. Curajul, forța și grația ei îl inspiraseră. Scrisese vreo câteva melodii pe care i le dedicase. Apoi își continuase traiul zilnic, se implicase serios din nou în afacerea familiei, căutând să umple hăul ce se căsca tot mai mult în sine cu muncă, muncă, muncă...

La îndemnul psihologului, începu să exploreze locuri noi. Descoperi astfel, cu uimire, lumea bisericilor. Pacea care-l învăluia când stătea acolo, în liniște, sau când asculta cântările bisericești, era ceva neasemuit. Treptat, fără să-și dea seama, se trezi că frecventează aproape zilnic același locaș. Îmbrăcat sobru și modest, Mario se pierdu în anonimat printre credincioși. Aproape că ajunsese să creadă că devenise unul dintre ei, când realitatea îl plesni iar din plin, în față. Giani și David îl așteptau la întoarcerea de la biserică, cu priviri îngrijorate, dar și curioase:

 -Pe unde ai fost, frate?, începu Giani fără altă introducere. Ai început să umbli la biserică?

-Ceee?, zise Mario uimit. Cum...? M-ați urmărit?

-Noi nu, dar tabloidele, da!, zise David și se strâmbă. Apoi îi aruncă pe masă ziarul, unde deasupra fotografiei lui, era un titlu de-o șchioapă:

,,MARIO- DE LA ZGOMOTUL SCENEI LA LINIȘTEA BISERICII...PENTRU CE SE ROAGĂ SUPERSTARUL?”

Mario rămase ca trăsnit. Apoi furia și neputința îl copleșiră. Se înroși tot, apoi ieși valvârtej din cameră, lăsându-și frații cu gurile căscate.

Nici acolo, nici măcar ACOLO nu scăpase de nenorociții aceia! Se învârti îndelung prin cameră, ca un tigru în cușcă. Mintea nu-i mai servea. Îi venea să spargă tot ce avea în jur. Apoi, o imagine îi reveni înaintea ochilor și aproape instant se calmă. Femeia în uniformă. În uniformă...anonim...sub mască...

Închise ochii. Anonim? Anonim!

Din acel moment, decizia fusese luată. Se schimbă din hainele cu care venise de la biserică. Își aruncă pe el un tricou și niște pantaloni de alergare. Frații îl priviră iar cu gurile căscate, când trecu zâmbind pe lângă ei și le zise:

-Am plecat la alergat!

Începu antrenamentul de rezistență și de forță. Angajă un antrenor personal care scoase untul din el. După câteva luni de antrenament intens, era în cea mai bună formă fizică pe care o avusese vreodată și nu-i mai păsa de absolut nimic. Antrenat și în formă, cu mintea brici, se înrolă voluntar în armată. Voia să-și dovedească, odată pentru totdeauna, de ce e în stare. Nu mai suporta niciun fel de îndoială.

Veni și ziua testării, parcurse traseul în timpul recomandat, apoi, după ce fu declarat apt din punct de vedere fizic, trecu și testul psihologic,  și apoi se confruntă cu examenele scrise. Era încrezător că știuse, dar acum, în așteptarea rezultatelor, totuși se foia nerăbdător: reușise sau nu?

Un bărbat afișă rezultatele, iar Mario se îngrămădi, cot la cot cu alții...

-Dă-te deoparte, buldozerule, îl apostrofă o fată subțirică și înaltă. Nu mai vede nimeni nimic de tine...

Mario se uită la ea uimit, apoi izbucni în râs:

-Numai buldozer nu mi-a mai fost spus! Salut, sunt Mario, zise el.

-Salut și pa, zise ea indiferentă. Apoi trecu mai departe.

Mario rămase cu gura căscată. Așa indiferență! Și ce gură spurcată are! Suna a provocare, iar el adora provocările...Zâmbi, în timp ce o privi cum se bucura împreună cu niște necunoscuți, probabil familia sau prietenii ei. Va avea timp s-o descopere pe domnișoara Gură-Spurcată...tocmai aflase că urmau să fie colegi...iar stagiul de instrucție de-abia începea...și poate va avea ocazia să-l descopere și ea pe el...

Se întoarse acasă, la rutina zilnică de antrenament și la munca din firmă. Iar apoi, într-o seară după cină, când le dădu vestea, îi lăsă iar pe toți din familie cu gurile căscate...