Necunoscuta

Sunt undeva. Nu am idee unde. Dar nu mai sunt afară. E întuneric, sau poate doar nu pot eu să îmi deschid ochii. Sunt întinsă pe spate pe ceva moale. Se aude cum trosnesc lemnele la un foc. Doamne! Sper că nu am halucinații! Simt o respirație caldă și ceva umed pe față. Apoi aud o voce masculină:

-Lara, nu! Pleacă de acolo!

Unde sunt? Ce s-a întâmplat? Aș vrea să vorbesc, dar nu pot.

Simt că îmi ridică cineva capul și aceeași voce de adineauri, mai aproape de mine, îmi spune:

-Deschide gura! Bea niște apă! Mă auzi? Mă înțelegi?

Simt că mi se deschide gura, apoi simt apa că îmi ajunge în gât. Înghit cu greu, de parcă aș înghiți o sabie, nu un lichid. Apoi simt cum îmi lasă capul înapoi jos. Aud că îmi zice:

-Acum o să îți curăț fața cu apă. Să nu te sperii.

Simt ceva umed, care alunecă cu blândețe pe frunte, apoi pe ochi, apoi pe față. Încerc să deschid ochii, dar parcă pleoapele mi-au fost arse. Mă doare toată fața, mă doare tot capul, tot corpul. Reușesc să șoptesc:

-Mulțumesc!

Apoi mi se rupe filmul.

Mă trezesc și deschid ochii. Deschid ochii! Ce miracol! Respir parcă mai ușor. Văd că da, ultima amintire e exactă, sunt undeva, în interiorul unei case sau al unei cabane. Tavanul e din lambriuri. Din ce pot observa, e o cameră mică, de unde sunt așezată văd tot tavanul. Încerc să mă mișc, pot, dar cu mare greutate. Îmi aduc mâinile în fața ochilor, sunt acoperite de zgârieturi, iar unghiile îmi sunt rupte și pline de murdărie. Mă dor antebrațele, simt cum o durere vie îmi pulsează în ambele. Am haine rupte pe mine. De ce sunt rupte?

Încerc să mă ridic, dar fără succes. Mă rostogolesc pe o parte și gem de durere.

Da, e o cabană. Foarte simplă. Sunt într-un pat fără lenjerie de pat, doar cu o pătură sub mine și una deasupra mea. E o măsuță într-un colț, în celălalt colț e o sobă. E o ușă și un geam prin care vine lumină de afară. Lângă ușă e un cuier improvizat din niște crengi de copac prinse în perete cu cuie. O geacă bărbătească e agățată de ele, și ceva... care seamănă cu o lesă? O muscă se izbește de geam și bâzâie. E liniște și sunt singură.

Unde sunt? Ce mi s-a întâmplat?

Mă lovește în plin realizarea faptului că nu știu CINE sunt. Fac sforțări să îmi amintesc ceva, dar nu e nimic acolo. Nimic. Mă uit la mâinile mele, nu le recunosc. Nu recunosc nici hainele. Poate dacă ar fi undeva o oglindă, să mă văd...

Icnind și gemând mă forțez să mă ridic. Acum stau în fund, pe marginea patului, aș vrea să mă ridic, dar simt că nu am putere. Trebuie, trebuie! Am nevoie la toaletă! În secunda când tălpile îmi ating podeaua, cad înapoi pe pat. Doamne-Dumnezeule! Ce mi s-a întâmplat? Cum de am ajuns aici, în halul ăsta? Ce mă fac? Trebuie să ies! Trebuie să merg la toaletă!

Se aude un zgomot de afară. Un tropăit pe scară și ușa se deschide.

-Ia te uită cine s-a trezit! Bună dimineața, accidentato! Cum ai dormit?

Mă uit la omul care e în fața mea la bustul gol și în chiloți. Lângă el, un dulău care mă privește cu interes, dând din coadă.

Mă chinui să răspund, dar niciun sunet nu îmi iese din gâtlej. Dau doar ușor din cap, iar ochii mi se umplu de lacrimi.

-Hei, nu-i nevoie de lacrimi. Poți vorbi?

Îmi mișc capul în negare.

-Hei, e ok, e ok. Cum te cheamă? Ce-ai pățit?

Încerc să ridic din umeri, dar nu pot. Îmi pot doar da capul puțin într-o parte.

-Ok, hai să încercăm altceva. Eu te întreb, iar tu dai din cap dacă da sau dacă nu, ok?

Dau din cap că da.

-Ok, bun, bine că înțelegi. Știi ce s-a întâmplat cu tine, cum de ai ajuns azi-noapte aici?

Dau din cap că nu.

-Ești din zonă?

Dau capul într-o parte.

-Deci nu știi!

Dau din cap că da.

-A, ce distracție! Bun, atunci, să o luăm altfel. Îți mai amintești ceva, orice, de dinainte de aseară?

Dau din cap că nu.

-Am înțeles. Atunci nici nu știi cine ești, nu?

Dau din cap că nu și ochii mi se umplu iar de lacrimi.

-Hei, e ok, e ok, nu te supăra. O să aflăm noi și asta până la urmă. Vrei să te ajut să te dai jos din pat?

Dau din cap că da.

Se pune lângă mine pe pat și mă cuprinde de talie cu o mână, în timp ce cu cealaltă pune mâna mea peste umărul lui. Mă ține strâns, apoi zice:

-Ne ridicăm la trei! Unu, doi, trei!

Mă trăsnește de durere tot corpul, dar măcar sunt pe verticală. Îi arăt ușa, iar el înțelege. Mă ține strâns, mai mult mă cară. Coborâm scările. Îi fac semn disperată, să mă ajute să mă dezbrac! Simt că o să fac pe mine. Înțelege. Îmi trage jos pantalonii și-i aruncă cât colo. Vrea să îmi dea jos și lenjeria, dar îi prind mâna. Înțelege. Se dă deoparte, își cheamă câinele și mă lasă să îmi fac treaba...Mă chinui să îmi trag înapoi chiloții pe mine, și privind la dantela lor mă lovește o imagine, nu știu de unde. Niște voci de bărbați care râd, iar eu simt un profund sentiment de dezgust. Mă trezesc din viziune și mă simt stoarsă de puteri. Mă prăbușesc pe iarbă, iar omul cu câinele se întoarce lângă mine, mă ridică de parcă aș fi o pană și mă pune înapoi pe pat. Îl văd că se uită la mine și zice ceva...dar nu îl mai aud. Mi se rupe iar filmul ...