Necunoscuta

Ciudata întâlnire

Sunt acasă. Am pierdut noțiunea timpului. Mă simt suspendat la hotarul dintre nebunie și rațiune. Nu pot dormi. Nu pot dormi!

Șase nopți și tot atâtea zile fără ea. Șase nopți în care somnul m-a ocolit. Sunt praf.

Am ieșit de câteva ori pe stradă. Nu mai merg. O văd în fiecare femeie care trece pe lângă mine.

Am derulat filmul nostru în minte de milioane de ori. Nu pot crede că a dispărut fără urmă, că nici măcar banii și puterea familiei ei nu au putut-o aduce înapoi. Nimeni nu știe nimic, nimeni nu a văzut nimic. Parcă s-ar fi evaporat...sau ar fi intrat în pământ...

Nu! N-a intrat în pământ! Stomacul mi se strânge dureros când o vizualizez așa. Acolo sunt mama și tata, dar ea...Ea n-are voie! N-are voie să intre acolo!

Un botic umed mă aduce înapoi la realitate. Lara! Suflețelul meu pur, îngerul meu păzitor!

O privesc atent și-i iau capul între mâini:

 -Unde e Elena, Lara?

Ea mă privește cu seriozitate, apoi lasă capul în jos.

Aș vrea să mă pot concentra la ecran, serios. Am rămas în urmă cu munca. Dar abia îmi mai pot ține ochii deschiși. Și când mă pun în pat, nu pot adormi. Stau cu ochii închiși și atât.

Bunica vine cu farfuriile de mâncare la mine, cum făcea și când eram mic sau bolnav. Sunt mai mult decât bolnav, sunt disperat, sunt blocat. Îmi zice ceva dar nu o aud. Îi mulțumesc, apoi mă întorc pe-o parte și-mi astup capul cu perna. Lara a ieșit din cameră cu ea. Urmăresc cu privirea modelul familiar al cuverturii de pe pat, număr pătrățelele care alcătuiesc modelul. Una, două, zece...

Hopa! Cred că totuși am reușit să dorm. Afară e întuneric, iar în casă liniște. Beau o gură de apă, apoi merg la baie. O aud pa Lara că zgârie ușa, o las să intre. Deschid laptopul și slavă Domnului, nu mai am privirea încețoșată. Mintea mi-e mai clară, dar nu stau prea mult să analizez cum stă treaba. Cu Lara lângă mine, liniile de cod încep să curgă. Mă desprind de ecran abia după vreo două ore și jumătate, când observ că am amorțit, iar de la sunetul monoton al tastaturii, Lara a adormit și doarme dusă. Zâmbesc când o observ, iar de la noutatea mișcării, mușchii feței îmi protestează. De când n-am mai zâmbit? Băga-mi-aș! Și ce barbă am! Și ce mizerie e în cameră!

Mă ridic încet să n-o trezesc pe Lara, apoi merg tiptil la baie. Arăt bătrân, obosit și învins. Pornesc aparatul de ras, apoi mă uit la părul meu lung și încâlcit. Tot fără să analizez prea mult, bag aparatul de tuns în el. Peste câteva minute, mă holbez la imaginea mea din copilărie, dar mai îmbătrânită. Strâng repede părul de pe jos, apoi mă bag în duș. Nu mi-am mai simțit capul atât de liber de-un deceniu, efectiv. Ies din baie și ajutat de lanterna telefonului, îmi adun hainele murdare și fac ordine în harababura din cameră. Zorii mă găsesc mâncând în camera curată. Lara se trezește și ea, și pornim la o plimbare matinală. Mă uit la răsărit și-mi trec mâna prin părul scurt și țepos. O simt aproape pe Elena. Simt că e bine. Ceva îmi dă speranță, poate e răsăritul, poate că e faptul că am ieșit din casă. Sentimentul de bine mă eliberează. Pot să respir.

Suntem la parc și Lara aleargă liberă. La ora asta nu e nimeni. Silueta unei persoane se ivește prin aburii dimineții. Lara pornește în viteză, iar eu după ea, speriat că ar putea fi riscant. Uneori Lara devine ultraprotectoare cu mine și atunci e mai arțăgoasă cu restul lumii.

Silueta e o femeie cu haine colorate. Mă miră prezența ei matinală. Dar ce naiba? Surprinzător, femeia se duce direct spre Lara, care latră înverșunată. Apoi, lătratul se domolește, iar Lara începe să dea semne de bucurie, sărind pe ea și dând din coadă. Ce mama dracului? Că de obicei Lara nu suportă străinii...Apoi fata mea se întoarce bucuroasă spre mine și iar spre femeie. Eu încetinesc pasul, încercând să procesez ce naiba a pățit Lara și ce să-i spun femeii.

Nimic surprinzător că de sub fusta colorată i se văd picioarele goale. Fața îi e arsă de soare, sub baticul cu modele complicate. Un cârlionț i-a ieșit de sub el, iar gândul îmi fuge, îndurerat, spre cârlionții iubitei mele. Înghit nodul care mi se formează în gât, apoi zic:

-Bună dimineața, doamnă! Vă rog să mă scuzați dacă v-a speriat câinele...

-Bună dimineața, domnule, îmi răspunde ea, cu un glas cristalin, ușor ironic. Nu m-am speriat de câine, ci de tine, zice ea și se uită intens la mine.

Simt că mă înroșesc. Ce mama dracului? Cum adică?

Lara s-a așezat și se uită la noi cu interes. Nu știu de ce, dar când două fete sunt cu ochii pe mine, ceva parcă pare suspect, mă fâstâcesc. Femeia își ridică mâinile, apoi își scoate baticul. Iar creierul meu are nevoie de timp ca să vadă, să proceseze, să înțeleagă imaginea. Când în sfârșit o face, întind mâna ca s-o ating. Poate visez? Sau ce mama dracului se întâmplă?

-Tu! Ești tu?, zic eu și-mi scutur capul a neîncredere.

Ea dă din cap aprobator, în timp ce lacrimile i se scurg de pe față până pe piept și de acolo pe fusta colorată.

-Geo!, șoptește ea și-mi sare în brațe. Iubitul meu! Ce-ai pățit? De ce te-ai tuns?

O privesc aiurit. Îmi vine să-mi trag câteva palme, să mă ciupesc, să mă trezesc din afurisitul ăsta de vis. O împing deoparte, iar ea se uită la mine șocată. Apoi își drege vocea:

-Geo Marinescu! Oricât de bizară e întâlnirea noastră aici, e reală. Nu halucinezi, nici eu nu halucinez! Lara poate confirma că suntem amândoi cât se poate de reali! Așa-i, fetițo?, zice ea, iar Lara dă bucuroasă din coadă.  Sunt eu, Geo, eu, Elena! Și-s flămândă, murdară, cu tălpile ferfeniță, desculță pe drumuri de o săptămână, dar sunt aici, vie, lângă tine! Hei! Fă ceva! Zi ceva!

Stau împietrit. Sunt incapabil să mă mișc. Mă înspăimântă gândul că un singur gest, unul singur, m-ar putea despărți de dulcea iluzie din fața mea.

Ea se uită la mine, apoi își schimbă brusc atitudinea și începe:

-Apoi futu-i...! Și băga-mi-aș...! și toate înjurăturile ce le-am mai învățat de la tine! Ce-ai pățit, te crezi copac? Hm!, pufăie ea nervoasă. Hai, Lara, hai să mergem, fetițo! Zici că pe taică-tău l-o fi lovit ceva în cap, sau ce? Hai acasă, Lara! Când vrei să fii cu noi, știi unde ne găsești. Hai, zice ea pășind desculță pe asfaltul rece și șchiopătând din când în când.  Jur, Lara, o aud ea vorbind cu fata mea, îl iubesc pe taică-tău, dar uneori zică că-i un bolovan...

Bolovan? Zdrang!

Dumnezeule mare, e ea! Ies din starea de încremenire și alerg urlând după ea:

-Elena! Iubito! Nu pleca! Vin, vin acum...

Ea se oprește, își pune mâinile pe șolduri, se strâmbă spre mine, apoi, în concordanță cu costumația de pe ea începe să gesticuleze:

-Chiar? Serios? Dar cum de...

O întrerup din vorbit cu un sărut. Apoi o țin captivă în brațele mele și ne sărutăm ca doi adolescenți înflăcărați. Lumea care a început să treacă pe stradă se holbează la omul care o sărută pe nomada în haine colorate și care apoi o ridică în brațe și o ia la fugă, urmat de  un câine care dă din coadă entuziasmat.