Începea o nouă zi. O nouă zi pe care urma să mi-o petrec în acest spital, făcând nimic toată ziua. Oh, ba da – eventual gândindu-mă la noi tentative de suicid. Da, asta aveam să fac. Pf...
- Neaţa, Kate. Cum ai dormit? aud vocea lui Liam de undeva din apropierea mea.
Ce, încă era aici?... Haide! Tipul ăsta nu avea o viaţă, nu avea ce să facă decât să aibă grijă de mine sau ce?!
- Păi... Kate, din moment ce Harry m-a rugat să fac asta, asta o să fac cât timp e nevoie. Până se întoarce el înapoi. Aşa că ar trebui să te obişnuieşti cu gândul că o vreme de acum încolo voi fi tot prin preajma ta.
Ăh, ceea ce tocmai am gândit am zis şi cu voce tare? Oh, WOW... Sunt bună, ce pot spune? Mi-am tras o palmă în sinea mea, ignorând răspunsul care mi l-a dat Liam în urmă cu câteva secunde.
M-am ridicat leneşă în capul oaselor şi-am aruncat o scurtă privire către ceasul de pe măsuţa de lângă pat: deja era ora unsprezece. Tot de acolo mi-am luat şi Iphone-ul, sesizând că primisem un SMS, şi bineînţeles că era de la Harry, doar de ce s-ar interesa părinţii mei de starea mea de sănătate, nu? Pe lângă că au plecat din ţară când eu sunt încă în spital, sperând să mă vindec, ei... se plimbă de colo-colo prin cine ştie ce ţări din Europa.
Am deschis SMS-ul de la Harry, începând să-l citesc: „Kate, micuţo, cum te mai simţi? De-abia aştept să mă întorc în Londra, deja mi-e dor de tine. Oh, şi... înainte să plec, am uitat să menţionez că te rog să nu fii prea rea cu Liam! ...Harry “, odată ce terminasem de citit SMS-ul acesta, am realizat că aveam un zâmbet larg pe faţă. I-am răspuns cât am putut de repede şi eu, povestindu-i în detaliu ce s-a întâmplat de când a plecat el – dar, bineînţeles, am sărit peste partea cu tăiatul venelor. Nu voiam să-i mai dau un motiv pentru care să se îngrijoreze când are deja atâtea pe cap.
- Cine e, Harry? mă-ntreabă Liam, curios.
- Da. răspund eu, încă având acel zâmbet pe faţă.
Mi-am amintit ce mă rugase Harold – să nu fiu PREA rea cu Liam, aşa că… continuam să zâmbesc când vorbeam cu el.
- T-tu îmi zâmbeşti mie? continuă Liam, râzând.
Jucăuşă, i-am scos limba, dar am fost întrerupţi în minutul următor de către una dintre asistente care tocmai pătrundea pe uşa salonului înauntru. Dintr-odată, de pe holul spitalului s-a auzit un ţipăt, iar asistenta mi-a lăsat repede o cutie cu pastile pe pat, lângă mine şi a zis:
- Tu îţi bei acum pastilele. Ştii câte şi de care trebuie să bei, aşa că ai grijă.
De la mine şi-a îndreptat atenţia asupra lui Liam.
- Iar, tu... am nevoie să mă ajuţi cu ceva. Urmează-mă.
M-am gândit că poate are nevoie de el să o ajute cu omul acela ce ţipă pe holul spitalului, dar oricum, asta nu era prea important acum. Acum, important era că rămăsesem singură – eu, şi... pastilele.
Încet, mi-am pus din acea cutie în palmă, douăzeci de pastile – un pumn. Voiam să fac asta, sau nu?... Normal că voiam. De ce aş vrea să mai rămân în viaţă, totuşi? Nimănui nu-i pasă de mine, şi aşa... Iar, în clipa următoare, înghiţisem toate acele pastile fără a mă mai gândi la ce avea să urmeze după.
De-abia după aproximativ cinci minute m-am simţit într-un fel ameţită, şi... am leşinat, presupun.
M-am trezit, trăiam. Ce? Nu ăsta era planul, de ce mai trăiam?...
Mi-am deschis ochii, plimbându-mi privirea prin încăperea în care mă aflam SINGURĂ de data aceasta. Liam nu ar fii plecat nicăieri, dar... unde era? Întrebare greşită. Unde eram eu, defapt? Nu cunoşteam această cameră, nu o mai văzusem niciodată în viaţa mea, deci... Am sărit în capul oaselor, încă fiind cât se poate de ameţită – datorită acestui fapt m-am clătinat puţin înainte să pot merge normal prin cameră. Am păşit înspre uşa de la ieşire, dând s-o deschid, dar... era încuiată. Ce se întâmpla, unde mă aflam?! Dintr-odată, privirea mi-a rămas aţintită asupra unei plăcuţe ce era prinsă pe uşă. Mi-am trecut degetele peste ea, citind literă cu literă ce scrie acolo: “ Spitalul Maudsley “. Oo, nu…
