Năpustindu-mă afară din apartamentul lui Harry, mi-am scos în grabă telefonul din poşetă. Odată ieşită în stradă am format numărul tatălui meu. Trebuia neapărat să vorbesc cu el – trebuia să îl conving să facă un test ADN: voiam să aflu dacă Harry chiar este fiul lui. Trebuia să mi se dovedească asta, pentru că... nu ştiu, doar voiam să fiu sigură!
- Mm, Kate? Mi-a povestit maică-ta în legătură cu scrisoarea ce ai primit-o aseară de la academia Palucca. Felicitări! zice tati, fără să bănuiască care era adevăratul motiv pentru care îl sunasem.
- Mulţumesc, cred... încep eu, trăgând aer în piept. Dar, ei bine, nu pentru asta te-am sunat. Trebuie, trebuie neapărat să faci un test ADN – vreau să fiu sigură că eu şi Harry suntem cu adevărat fraţi.
Exact aşa cum mă aşteptasem, o linişte mormântală se aşternuse la celălalt capăt al firului pentru câteva clipe, dar imediat după, el mi-a răspuns:
- Dar, ...el chiar e fratele tău.
- Tati, te rog...
Încă câteva clipe de tăcere.
- Bine. murmură acesta, într-un final. Bine, o să facem acel test ADN... încheie taică-meu.
Mulţumindu-i, am apăsat „ terminare apel „ şi m-am îndreptat înspre cafeneaua Starbucks în care mă întâlnisem cu Aria în urmă cu câteva zile.
Oh, Aria... Uitasem total de ea zilele astea. Am avut atâtea pe cap... Dar, se pare că şi ea a uitat de mine. Deşi mă aşteptam ca măcar cât timp fusesem la spital să-mi dea măcar un telefon, nu a făcut-o. Da, păi... nu ar fii prima oară când „ pierd „ pe cineva drag mie. Şi probabil nu avea să fie nici ultima oară. Şi, oricum, deja eram obişnuită cu durerea, iar astfel de... „ pierderi „ nici nu-mi mai provocau multă durere.
Ă, în fine. Acum, numai momentul să mă gândesc la asta nu era. Aveam multe alte probleme pe cap, care aşteptau să fie rezolvate.
- Kate? aud o voce familară, în momentul în care intrasem în cafenea.
- Oh, hey... murmur, rotindu-mi ochii în orbite.
Se pare că... dădusem chiar peste ea, peste Aria, în cafeneaua Starbucks.
- Ce faci?! Nu te-am mai văzut de atâtea zile... continuă aceasta, cupinzându-mă într-o îmbrăţişare strânsă.
- Nu la fel de bine ca tine. răspund eu, sec, sorbind din acel pahar plin cu cafea.
Aceasta a înghiţit în sec, făcând un pas înapoi. Şi-a mijit ochii, dând să comenteze ceva, iar pentru a evita o ceartă, am zis:
- Uite, scuze, dar mă grăbesc, aşa că... mai vorbim!
Fără să aştept ca ea să mai zică şi altceva, am ieşit din cafenea, pornind cu paşi repezi înspre hotel.
Iar, atunci, dintr-odată, îmi amintisem că Liam mă aşteaptă la hotel. Mă aşteaptă la hotel, îngrijorat pentru Harry, îngrijorat pentru mine... Oh, Dumnezeule, cum avea să îi spun că tocmai îl sărutasem pe... Harry?
- Kate! Ai ceva veşti de la Harold?! strigă Gemma, din celălalt capăt al holului, venind în fugă către mine.
Nici nu-mi dădusem seama că deja intrasem în hotel...
- Da, am vorbit cu el. E OK, e în apartamentul lui... încep. Spusese că nu s-a simţit prea bine azi noapte, şi s-a gândit că va fi mai bine dacă îşi va petrece ceva timp la el acasă. mint eu.
- Oh... şopteşte Gemma, confuză.
Făcându-mi loc pe lângă aceasta, am deschis uşa camerei mele de hotel, şi... l-am găsit acolo pe Liam. Trântind uşor uşa în urma mea pentru a-i atrage acestuia atenţia asupra faptului că m-am reîntors, am făcut câţiva paşi către el. Liam stătea pe balconul camerei, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai. Simţindu-mi prezenţa, s-a întors încet înspre mine, buzele ridicându-i-se într-un mic zâmbet palid.
- Deci? Ce ai aflat?... întreabă acesta, odihnindu-şi braţele pe şoldurile mele.
Sincer, nu ştiam ce să îi răspund. Mă durea să îl mint şi pe el, deoarece întotdeauna urâsem minciuna, iar acum... nu voiam să fiu nevoită să îl mint chiar şi pe el când ştiu că ţinea la mine.
- Um...
- Kate? Te place, nu? Încă te place. Şi tu simţi acelaşi lucru pentru el, aşa e?...
Ceea ce tocmai mă întrebase Liam, mă luase total prin surprindere. Nu am crezut niciodată că el îşi dăduse seama de asta, când nici măcar eu nu îmi dădusem seama de faptul că eu şi Harold ne plăceam reciproc.
- Liam, ne-am sărutat.
Şi-a dus două degete sub bărbia mea, ridicându-mi-o, în aşa fel încât să îl privesc fix în ochi.
- Deci chiar asta era problema.
- ...Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău! Crezusem că dacă voi încerca să îl uit, fiind alături de tine, în schimb, ...chiar îl voi uita. Şi de-abia acum îmi dau seama că eu mă minţisem pe mine însămi în tot acest timp.
Din nou, mi-am lăsat privirea în pământ, iar el m-a strâns în braţe.
- Nu ai de ce să îţi ceri scuze pentru ceea ce simţi, micuţo. E ca şi cum ţi-ai cere scuze pentru fapul că eşti reală.
Şi-a presat uşor buzele pe fruntea mea.
- Mulţumesc mult pentru faptul că încerci să mă înţelegi.
