Ora zece seara.
Mă aflam în sfârşit în noua mea casă, în Berlin – casă pe care părinţii mei o cumpăraseră aici pentru mine. Casă care... pot spune că era ceva cam mare şi cam luxoasă doar pentru o singură persoană.
Eram întinsă pe patul din dormitor. Navigam pe internet, încercând să aflu cine avea să mă antreneze la academia Palucca – asta în caz c-aveam să reuşesc să intru, să trec de „ preselecţii „. Dar, tot ceea ce am reuşit să aflu este că erau trei dintre cei mai buni antrenori din lume acolo, şi erau date şi numele lor, dar nu m-am stresat prea tare să aflu mai multe.
Înăbuşindu-mi un căscat, am hotărât că aveam nevoie de nişte muzică pentru a mă mai relaxa, aşa că am pornit noul album al celor de la Paramore – „ Paramore „. M-am logat pe contul meu de Facebook, pe care nu-l mai vizitasem de ceva (multă) vreme. Aveam câteva mesaje de la foşti colegi, etcetera, etcetera... printre care, aveam un mesaj şi de la Aria: „ Kate? Îmi pare rău că nu te-am vizitat cât ai fost în spital, şi nici când ai fost în Maudsley, dar… părinţii mei au avut un accident de maşină, şi a trebuit să le fiu şi lor alături. În fine… Tot ceea ce voiam să-ţi zic este “ baftă “ zilele următoare – sper să fi admisă la Palucca. Îmi vei lipsi enorm… “. Oh… Dacă aş fi ştiut de la bun început ce probleme avea şi ea, nu m-aş fii comportat astfel, dar… da. Repede, i-am răspuns la mesaj, după care mi-am cercetat cererile de prietenie pe care le primisem: una de la Liam, una de la Gemma, şi... una de la Harold. Le-am acceptat pe toate, şi imediat după mi-am închis laptop-ul. Faptul că tocmai văzusem acea cerere de prietenie pe care mi-o trimisese Harold, îmi schimbase total dispoziţia – dar, ei bine, m-a făcut să nu mă mai gândesc la faptul că mâine avea să se decidă dacă eu voi avea posibilitatea să-mi îndeplinesc visul sau nu.
Nu am nici cea mai mică idee de ce, dar... dorul de el îmi inundase toată fiinţa. Gândul că nu voi avea să îl mai văd până cine ştie când, m-a făcut să cred că ar fi trebuit ca înainte să plec, să mai trec şi pe la el, măcar pentru a-mi lua adio. Nu suportam gândul că el, poate, în curând avea să uite de existenţa mea – nu suportam gândul că eu nu mă bucurasem destul de prezenţa lui în viaţa mea atât cât îl avusesem alături.
Întotdeauna fac asta, nu-i aşa? Întotdeauna distrug tot ceea ce e mai bun în viaţa mea. Întotdeauna se întâmpla la fel: îndepărtez de lângă mine oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, şi asta realizam doar acum. Şi chiar şi aşa, nu aveam ce să fac pentru a putea să mă schimb.
Închisesem ochii pentru câteva clipe, iar în momentul următor, eram în lumea viselor, ...cred.
Se întâmplase din nou ceva total neaşteptat: m-am trezit speriată, deoarece avusesem aceeaşi viziune pe care am avut-o şi de dimineaţă. Iar, acea viziune consta în Harold anunţându-mă că din acel test ADN pe care îl propusesem eu tatălui meu să-l facă, reiese că el şi Gemma nu erau copii acestuia. Ce naiba?... De ce tot mi se întipăresc astfel de gânduri în cap? De ce tot am astfel de viziuni?
La naiba, la naiba cu tot! Ar fi trebuit să mă odihnesc, să fiu pregătită pentru ce avea să se întâmple peste câteva ore, dar... se pare că asta nu era posibil.
Nervoasă, am ţâşnit în capul oaselor, hotărâtă să-ncep de pe acum să mă pregătesc.
Am deschis larg geamul dormitorului, briza călduţă a dimineţii intrând în cameră. Mirosul florilor din curtea casei îmi umpluse nările. Era o senzaţie frumoasă, care reuşise să mă mai calmeze cât de cât. Începusem să repet coregrafia încetul cu încetul, şi când sesizasem că mi-a ieşit perfect, am început să mă pregătesc. Un duş rece, nişte haine curate, şi eram gata.
Urma să pornesc înspre academia Palucca, iar emoţiile se instalaseră deja în întregul meu trup. Speram, speram să reuşesc...
