„ Sunt. Complet. Singură. „ sesizez eu, imediat ce sunt trezită în noapte de propriile mele gânduri. Oh, Doamne... Nu mai aveam pe absolut nimeni – Alice murise, Harold... îl părăsisem, Aria şi Liam formau acum un cuplu şi îmi dau seama că numai pentru problemele mele nu mai aveau ei timp, Zayn... nu aveam de gând să îl stresez cu tâmpeniile mele, maică-mea... ei bine, ea pur şi simplu nu mă înţelegea, iar tati... nu ştiam ce avea să se întâmple cu el de acum încolo. Nu ştiam dacă va muri, sau dacă îşi va mai continua viaţa asta pentru o vreme – pentru că eram conştientă că la un moment dat până şi el va muri. Adică... viaţa este doar o minciună, iar moartea este o promisiune. Ştiam asta prea bine. Şi după ce trecusem prin atâtea la cei nouăsprezece ani ai mei, nici măcar nu mă mai speria moartea. Puteam să spun că nu mă mai speria nimic. Ci doar... singurătatea. La naiba, nu eram obişnuită să fiu singură! Nu... Întotdeauna, până acum, avusesem pe cineva lângă mine, de fiecare dată când am simţit că nu mai pot continua. Întotdeauna, Alice a fost acolo pentru a-mi da un sfat. Întotdeauna ştiam că mă pot baza pe ea pentru a-mi asculta problemele din nou şi din nou. Şi totuşi, nu reuşeam să-mi explic ce aveam să fac de acum încolo... Ajunsesem să cred că întunericul dinăuntrul meu avea să pună stăpânire pe mine curând.
Tresar uşor în momentul în care telefonul începe să-mi zbârnâie: tocmai primisem un SMS de la... H-Harry. Simt cum inima începe să-mi bată cu şi mai multă putere în piept în momentul în care deschid acel SMS şi încep să îl citesc: „ Kate? Oh, hey. Am încercat, dar nu mă pot abţine să nu-ţi scriu acest mesaj… Ştiu că ţi-am promis că-ţi voi lăsa ceva timp pentru a te gândi la ce e mai bine pentru NOI, dar îmi lipseşti. Poate te întrebi de ce sunt treaz la ora trei noaptea?... Poate pentru că nu pot adormi, gândindu-mă că nu am nici cea mai mică idee unde te afli, poate pentru că nu am nici cea mai mică idee dacă tu eşti teafără sau nu. Dar, eşti bine – da, ştiu că eşti bine, simt asta. Dar, la fel de bine, simt şi că... s-a întâmplat ceva, iar tu eşti rănită din nou, simt că o cicatrice şi-a făcut loc pe sufletul tău încă o dată. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu cineva, orice s-ar întâmpla între noi în continuare, să ştii că întotdeauna vei putea să mă contactezi pe mine. Te iubesc, fiinţă perfectă. Te iubesc şi mi-e dor de tine. „... Ultimul lucru de care avusesem nevoie acum, a fost acest mesaj. Acest mesaj care să mă facă să îmi fie şi mai dor de el, acest mesaj care să mă facă să-mi doresc şi mai mult ca el să fie acum, aici, lângă mine. Nu, nu, nu, nu, nu... Trebuia să-mi ocup timpul cu ceva, să nu mă mai gândesc la existenţa lui. Trebuia – şi asta trebuia să se întâmple urgent.
Împleticindu-mă, m-am ridicat din pat. O uşoară stare de greaţă şi-a făcut loc din nou înăuntrul meu – şi singura explicaţie pe care mi-o dădeam era faptul că exagerasem puţin cu alcoolul în urmă cu câteva ore. M-am îndreptat leneşă înspre şifonierul lui Styles (din câte îmi aminteam eu, rămăseseră câteva haine de-ale mele la el), de unde am scos o pereche de jeanşi Denim de culoare albastru deschis, un maieu simplu, alb, un cardigan negru şi am încălţat o pereche de Converse negrii. Nu, nici măcar nu ştiam ce aveam de gând să fac, dar... voiam să ies, să iau o gură de aer neapărat. Îmi iau Iphone-ul de pe noptiera de lângă patul din dormitorul lui Harry, şi nici după două minute părăsesc apartamentul acestuia. Dându-mi seama că acea stare de greaţă continuă să persiste, mă întreb dacă nu cumva avea să se întâmple ceva asemănător cu ceea ce se întâmplase şi seara trecută: mă întrebam dacă nu cumva aveam să am o viziune curând, din nou.
Se pare că picioarele mele mă conduceau în direcţia spitalului. Oh...
Deschid larg uşa de la intrarea în salonul tatălui meu. Mami şi Anne stăteau fiecare de o parte a patului său, purtând o conversaţie cu acesta. Ce?! Îşi... îşi revenise? N-nu mai era în comă?
- Tati! exclam eu.
Privirea acestuia fugea acum când de la mine la mami, când de la mami la Anne, şi tot aşa. Era vizibil faptul că era confuz. Nu ştia ce se întâmplă în jurul său. Poate era din cauză că nu de mult se trezise din comă.
- Ea cine e?... întreabă el, curios.
Ce? C-ce?!
- Sunt fiica ta, tati... răspund eu, lăsându-mi o mână să cadă în palma lui.
Dar, şi-a retras imediat mâna, speriat.
Parea că e un copil mic, speriat de un străin care tocmai intra în discuţie cu el – iar, asta mă înspăimânta enorm şi pe mine...
- Şi-a pierdut memoria. îmi şopteşte Anne, vizibil mai puternică decât mami.
Oh. Nu. Nu, doar... nu. Asta era, practic, imposibil.
