Seara, târziu – după ce ne petrecusem toată ziua în camera mea de hotel, uitându-ne la filme, citind, şi încercând să ne cunoaştem cât mai bine – l-am convins pe Liam să mă scoată la o plimbare prin oraş. Prima oară nu fusese deloc de acord, dar după zece minute pe care mi le petrecusem rugându-mă de el, se arătase oarecum încântat.
- Nu e o întâlnire! strig eu din baie, în timp ce-mi ondulam părul în faţa oglinzii.
- Nici nu mă aşteptam să fie! replică el.
Mi-am aplicat puţin machiaj, grăbită. Imediat după am aruncat o ultimă privire în oglindă, fiind în sfârşit mulţumită de felul în care arătam.
- Erm… se bâlbâie el, măsurându-mă cu privirea. Arăţi… arăţi perfect. termină Liam, deschizând larg uşa camerei de hotel.
- Mulţumesc! exclam eu, ieşind din cameră.
El a încuiat uşa în urma noastră, şi trecându-şi un braţ în jurul taliei mele, mi-a şoptit la ureche: “ Parcă ai spus că nu e o întâlnire. Atunci de ce porţi o rochie neagră din dantelă, pantofi cu toc, ţi-ai ondulat părul, şi te-ai şi fardat? „… Când privirea mea a întâlnit-o pe a lui, când tocmai ieşeam din hotel, am murmurat: “ Ia-o ca pe o întâlnire atunci. “. Liam a chicotit, şi pentru prima oară de când îl întâlnisem m-a sărutat scurt pe obraz.
- O întâlnire cu domnişoara Montgomery, balerina. Hm...
- Nu mai sunt balerină, Liam, ţi-am spus...
Mi-am înăbuşit un suspin.
- Oh, haide, Kate... Ştii că oricând se poate ivi ceva, o ofertă la o academie pentru tine.
- Da, într-adevăr. Ai dreptate. Dar eu nu vreau la orice academie...
Împletindu-mi degetele cu ale lui, am hotărât să îi propun să mergem la un restaurant – şi spre uimirea mea, fusese de acord cu asta din prima.
- Oo, Payne e de acord cu mine! Imposibil. Ţi-e foame, sau care-i faza? îl tachinez eu, înghiontindu-l uşor.
- Poţi spune şi aşa, nu am mâncat nimic azi. răspunde el, un rânjet întinzându-i-se pe faţă.
A deschis uşa restaurantului, eu intrând în urma lui. Se pare că domnul Payne avea bunele maniere – ştia că întotdeauna într-un restaurant, băiatul trebuia să fie cel care intră înaintea fetei.
- Tu... tu ce mănânci? mă-ntreabă acesta, probabil încercând să facă conversaţie.
- O salată. îi răspund, consultând meniul.
Nu trecuseră nici cinci minute de când ne aşezaserăm la masă, că ospătarul şi venise să ne ia comanda. Comandaserăm amândoi ceea ce voiam să mâncăm, şi cât timp mâncaserăm, fusesem cât se poate de tăcuţi fiecare.
- Şi... acum ce mai vrei să facem? mă-ntreabă el, aruncând o privire la ceas.
Uşa restaurantului s-a închis în urma noastră. Eram afară. Oh, la naiba, se făcuse frig, mult mai frig decât a fost când noi am ajuns aici.
- Ă, vrei să ne întoarcem la hotel? E târziu, şi... continuă Liam, fără să aştept ca eu să-i dau vreun răspuns la întrebarea anterioară.
- D-da. răspund eu, tremurând de frig.
Acesta a sesizat că-mi era frig – adică nici nu avusese cum să nu observe din moment ce tremuram efectiv lângă el – aşa că şi-a dat jos sacoul de culoare neagră pe care-l purtase până acum, şi mi l-a pus mie pe spate, fără să ezite.
- Mulţumesc mult. murmur eu, zâmbind larg.
Am început să ne deplasăm în josul străzii, înspre hotel, când deodată am sesizat că în faţa unui bar de vis-a-vis de hotel, o figură familiară se bătea cu... un tip, probabil beat.
- Ce naiba?! exclamă Liam, dându-şi şi el seama că unul dintre cei doi era chiar Harry.
În clipa imediat următoare şi-a luat braţul din jurul umerilor mei, începând să meargă cu paşi repezi într-acolo. L-am urmat şi eu.
- Harry, opreşte-te! continuă Liam, punându-se între cei doi.
Când în sfârşit a sesizat şi Harry cine încerca să îl oprească, a făcut câţiva paşi înapoi, aruncându-i respectivului o ultimă privire tăioasă. Liam l-a târât în direcţia hotelului, vizibil enervat. Am pornit şi eu în fugă în urma lor. Odată ce intraserăm în hotel, am auzit-o pe femeia ce încă se afla la recepţie strigându-mi numele:
- Domnişoară Montgomery!
M-am întors brusc înspre ea, şi-am văzut-o venind repede către mine.
- Cineva v-a lăsat această scrisoare. termină ea.
