Restul zilei l-am petrecut anunţând majoritatea persoanelor apropiate nouă că am hotărât să ne căsătorim. Am primit fel şi fel de reacţii din partea acestora, dar majoritatea s-au bucurat pentru noi – iar, asta m-a făcut şi mai fericită decât eram deja.
- Iubito, am ajuns! Am vorbit cu preotul şi e liber sâmbăta asta. mă anunţă Harry, năvălind entuziasmat pe uşa dormitorului nostru.
Oo, Doamne... Deci, de sâmbăta aceasta încolo mă voi putea numi oficial „ doamna Styles „. Eram îngrijorată, şi aveam emoţii încă de pe acum, dar cred că totuşi era ceva cât se poate de normal. Adică... aveam să facem un pas foarte important din vieţile noastre. Dar, totuşi, poate va fi mai bine decât ne aşteptăm. Poate... este nevoie de asta pentru a ne face relaţia mai puternică.
- OK. Mă bucur! răspund eu, făcând câţiva paşi înspre el, şi presându-mi uşor buzele pe obrazul său.
El şi-a trecut braţele în jurul meu, ţinându-mă strâns, ca şi când nu şi-ar fii dorit să-mi mai dea vreodată drumul. Mă simţeam atât de protejată când eram lângă el...
- Nu-nţeleg cum e posibil... îmi şopteşte el la ureche.
Mi-am ridicat privirea către el, curioasă.
- Ce anume să fie posibil? întreb eu.
- Nu-nţeleg cum e posibil ca pe zi ce trece să te iubesc din ce în ce mai mult.
Pot să jur că ăsta fusese cel mai drăguţ lucru pe care cineva mi-l spusese vreodată.
Un zâmbet larg se întipărise pe chipul meu. Nu ştiam ce ar fi cel mai potrivit să replic, aşa că nu am făcut decât să murmur un simplu: „ Oh… “.
- Iar eu de-abia în acest moment realizez că dacă aş fi reuşit atunci să pun căpăt firului vieţii mele, nu aş mai fii ajuns să petrec toate aceste momente perfecte alături de tine, alături de persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta. zic eu, într-un final. Şi cred că e prima oară de atunci încoace când mă bucură cu adevărat faptul că încă trăiesc. închei, lăsându-mi capul să cadă pe pieptul său.
Reuşeam să aud bătăile inimii sale accelerându-se, dintr-odată.
- Chiar speram că într-o zi vei ajunge să crezi că eşti fericită pentru simplul fapt că încă trăieşti.
Buzele sale au fost presate uşor pe fruntea mea.
- Cred... cred că noi, oamenii, înainte să putem fi fericiţi cu adevărat, avem nevoie să trecem prin multe clipe grele. Dar asta doar pentru a putea aprecia fericirea cu adevărat.
- Ai dreptate, micuţo.
Atunci, m-am desprins din braţele sale, trântindu-mă leneşă pe pat. Mi-am scos din sertarul de la noptieră caietul şi-un pix. Cred că ăsta era momentul potrivit să scriu ceva despre el: despre persoana care a reuşit să-mi dea viaţa peste cap în cel mai bun mod posibil. Încrucişându-mi picioarele sub mine, mi-am sprijinit caietul pe un picior, şi… am început să-mi las gândurile, sentimentele, tot ceea ce ţineam înăuntrul sufletului meu, să curgă acolo, pe acea foaie albă care aşteptase de ceva vreme să fie scrisă.
Scriam, scriam fără a mă opri. Deja umplusem o pagină A4. Parcă... parcă mâna-mi scria ceea ce-i comanda sufletul meu. Rareori se întâmpla asta, dar când se întâmpla, ştiam că iese ceva cu adevărat frumos.
- Viitoare domnişoară Styles, ce scrieţi acolo?... mă întrerupe Harold.
Închid repede caietul, îndesându-l înapoi în acel sertar. Nu aveam de gând să-i dezvălui ceea ce scrisesem până era momentul potrivit. Iar, acest „ moment potrivit „ probabil avea să fie la nunta noastră.
- N-nimic... mă bâlbâi eu, ridicându-mi privirea către el.
Tocmai ieşise de la duş. Avea numai o pereche de boxeri Calvin Klein pe el. Oh.
- Arăţi bine. încerc eu să schimb subiectul, făcându-i jucăuşă cu ochiul.
- Crezi? Adică, da... aşa e.
Am chicotit, lăsându-mi privirea în pământ.
În momentul imediat următor, Harry se trântise peste mine, muşcându-mă uşor de gât.
- Harry! Argh! Dă-te jos de pe mine. râd eu, presându-mi mâinile pe pieptul său.
- „ Harry! Argh. Dă-te jos de pe mine. „. mă imită acesta, şi el râzând, la rândul său.
Privirea mea a întâlnit-o pe-a lui.
- Mulţumesc, mulţumesc că exişti. murmură el, după câteva clipe lungi în care ne privisem unul pe celălalt fix în ochi.
