Următoarele două zile au decurs normal, pot spune. Nimic interesant nu s-a mai întâmplat – în afara faptului că fusesem pe cale să mă iau la bătaie cu Amelie în holul hotelului. Noroc că Zayn ne văzuse la timp, şi nu făcuse decât să-i adreseze acesteia o replică ironică – ceea ce fusese de ajuns pentru a o enerva la culme.
Luni, în jurului orei cinci după masa, am hotărât să merg să-i fac o vizită lui Alice şi tatălui meu, la cimitir. Trebuia să mă grăbesc, din păcate, deoarece peste două ore aveam să luăm avionul către Berlin. Sinceră să fiu, în aceste trei zile nu prea am avut mult timp liber pentru a medita; nu am avut timp să mă gândesc la Harry, dar totuşi îmi era dor de el.
Odată intrată în cimitir, am călcat încet pe iarba umedă şi uscată ce-mi foşnea sub picioare. Cu paşi mărunţi, m-am strecurat până lângă mormântul lui Alice, şi-al tatălui meu: aveam noroc că acestea se aflau unul lângă celălalt. Încet, m-am aplecat în jos, aşezând o floare pe pământul de deasupra mormântului amândurora. M-am trântit pe banca ce era aşezată la o foarte mică distanţă de acestea, sprijinindu-mi fruntea cu palmele. Preţ de câteva momente destul de lungi, momente în care liniştea domnise împrejur, n-am făcut decât să meditez la clipele frumoase petrecute alături de ei doi – persoane care odată îmi fuseseră alături, şi la bine, dar şi la rău. Îmi lăsasem de data aceasta gândurile să zboare încotro voiau ele: şi, încă o data, zburaseră către ceea ce se întâmplase nu cu foarte multă vreme în urmă în viaţa mea; zburaseră către acea perioadă când am încercat să mă sinucid, către acea perioadă când am fost închisă în spitalul Maudsley, către acea perioadă când am suferit atât. Şi de-abia atunci mi-am dat seama că acea durere încă era prezentă acolo, undeva, în adâncul sufletului meu. Acel întuneric ce domnea înăuntrul meu aştepta să se întâmple ceva care să mă demoralizeze, pentru a pune din nou stăpânire total pe fiinţa-mi.
- Voi aveţi grijă de mine, de acolo, de Sus. Nu-i aşa?... murmur eu, o lacrimă scurgându-mi-se încetişor pe obrazul îngheţat de bătaia vântului.
Puteam să jur că tocmai auzisem un răspuns din partea cuiva: „ Da! “. Deşi ştiam că asta era practic imposibil, deşi niciodată nu crezusem în fantome, nu m-am putut abţine să nu arunc o privire fugară împrejurul meu. Exact cum mă aşteptam, nu era nici Alice acolo, nici tatăl meu, nici vreo fantomă. În schimb, era maică-mea. Maică-mea care venise să le aducă şi ea nişte flori surorii mele şi tatălui meu. Inima mi se oprise în loc preţ de câteva secunde. Nu ştiam cum ar fi cel mai potrivit să reacţionez, dat fiind faptul că de la ultima noastră întâlnire la înmormântarea tatălui meu, nu mai vorbiserăm absolut deloc, iar eu încă eram supărată pe ea. Eram supărată deoarece nu-mi spusese şi mie că acesta încetase din viaţă. Nu-mi spusese că până şi propriul meu tată părăsise această lume, pentru a trăi în continuare în eternitate, într-un loc mult mai bun – undeva unde toţi aceşti monştrii care bântuie în jur să nu-i mai poată face niciun rău.
- K-Kate… se bâlbâie maică-mea. Te-ai întors înapoi, în Londra? Vii acasă? mă-ntreabă aceasta, având lacrimi în ochi.
Sesizând că ea e pe cale să izbucnească în plâns, nu m-am putut abţine şi mi-am aruncat braţele în jurul gâtului său, cuprinzând-o într-o îmbrăţişare strânsă.
- Îmi pare rău, îmi pare extrem de rău pentru tot. adaugă aceasta, presându-şi uşor buzele pe obrazul meu.
- Şi mie-mi pare rău, mami… Am greşit atât, şi cred că e imposibil să mai corectez greşelile făcute. Tot ceea ce mai pot face este să-mi cer scuze. Chiar dacă sunt sigură că asta nu ajută prea mult.
Am privit-o fix în ochi.
Un suspin i-a scăpat printre buze, după care a replicat:
- Suntem oameni. Cu toţii facem greşeli. Şi în cel mai bun caz, ne dăm seama de greşelile făcute, dar… nu le mai putem corecta. Niciodată.
- ...Ai dreptate. murmur eu, lăsându-mi privirea în pământ.
Următoarele câteva minute, până ce a fost cazul să plec pentru a ajunge la timp la aeroport, mi le-am petrecut în continuare în cimitir, alături de maică-mea. Vorbiserăm, şi vorbiserăm mult mai mult decât mi-aş fi imaginat. Mi-a fost atât de dor de ea, şi cred că undeva, în adâncul sufletului meu, fusesem conştientă de asta, dar nu am vrut să o recunosc nici măcar o clipă.
- Te iubesc, mami… şoptesc, întorcându-mi privirea înapoi, către ea.
Dar, în loc ca privirea să-mi rămână aţintită asupra mamei mele, mi-a căzut asupra a ceva ce era scris pe mormântul lui Alice: “ Nu e moartă. E doar plecată undeva, departe. “ şi pot să jur că până în acest moment nu mai zărisem această inscripţie pe mormântul său – ceea ce a făcut ca un fior de gheaţă să îmi traverseze şira spinării. Am încercat să nu dau prea multă atenţie acestui detaliu, probabil neînsemnat, aşa că mi-am concentrat atenţia asupra maică-mii din nou.
- Şi eu te iubesc, micuţo. zice aceasta, un zâmbet palid luminându-i oarecum chipul.
De data aceasta, fără a mă mai uita înapoi, am părăsit cimitirul.
Spre uimirea mea, maşina lui Zayn era parcată de cealaltă parte a drumului, vis-a-vis de cimitir, aşa că am parcurs în fugă acea distanţă, urcând repede în maşina sa.
- Ce naiba faci? Mă urmăreşti acum?
- Sigur că nu. De ce aş face asta? începe el, pufnind. Ăsta era singurul mod prin care puteam să scap mai repede de Dawson...
Să înţeleg că lui Dawson chiar i s-a pus pata pe Zayn. Presupun că Zayn nici în cele mai perverse vise ale lui nu-şi imaginase că un băiat se va îndrăgosti de el.
- Păi, hai să mergem la aeroport. Măcar aşa ştii că scapi de el pentru ceva vreme. râd eu.
