Cobor din tramvai. Ochii mei cercetează curioşi împrejurul meu. Îmi îndes căştile în urechi, şi-mi pun gluga imediat pe cap sperând să nu par prea dubioasă.
Noaptea neagră domnea peste oraş – peste capitala Angliei. Luna mare şi palidă era sus, pe bolta înstelată a cerului, iar vântul se înteţise, jucându-se prin câteva şuviţe de păr de culoare şaten de-ale mele. Oameni păşeau grăbiţi pe lângă mine, probabil de-abia aşteptând să ajungă acasă, la adăpost. Aşteptau să ajungă în locul în care nimeni nu le putea face niciun rău, în locul în care niciun dement cu cine ştie ce fel de intenţii să-i găsească. Pentru toţi aceşti oameni mai mult ca sigur ziua de azi acum se termina; ceea ce nu ştia nimeni era că... pentru mine ziua, noaptea aceasta de-abia acum începea.
Fixam cu privirea asfaltul umed (nu în urmă cu mult timp plouase), derulându-mi în minte înca o dată planul ce nu mai aveam răbdare să-l pun în aplicare şi nu puteam să nu mă gândesc şi la ce avea să se întâmple cu mine după ce această noapte avea să se termine. Cum aveam să trăiesc de acum în colo?... În fine, aveam destul timp să-mi fac griji în legătură cu asta după ce voi termina cu... el.
Tocmai intrasem pe strada pe care se afla şi academia Royal, şi anume Battersea Square. Începusem să-mi aud pulsul accelerându-se. Oh, asta nu era deloc bine… O stare de frică începuse să se instaleze în mine – ăsta era ultimul lucru pe care mi-l doream. Imaginea cu sora mea geamănă, Alice, pe capota maşinii lui Austin Hastings – directorul academiei Royal, mi s-a întipărit în minte, fiind mai clară ca niciodată. Din cauza lui, sora mea murise, iar el… el a scăpat şi de poliţie! Nu puteam să-l las să scape aşa. Eu pierdusem fiinţa la care-am ţinut cel mai mult, iar el n-avea nicio problemă? Nu mi se pare deloc normal.
- Hey, Kate! Ce faci aici la ora asta? mi se adresează o voce familiară: era antrenoarea mea de balet, Christine.
Ce mai făcea ea aici la ora asta?...
Îmi luase câteva secunde ca să îmi revin şi să-i dau un răspuns.
- Erm, …mi-am uitat de dimineaţă geanta aici. Încă e în sală, nu?
- Oh, da, acolo e. Chiar voiam să te sun să vii după ea, dar…
- Tu mai rămâi pe aici? am întrerupt-o eu, dându-mi seama că nu mai aveam prea mult timp până Austin avea să părăsească incinta academiei.
- Nu, tocmai plecam. răspunde Christine, puţin confuză. Noapte bună, Kate.
Nu i-am mai dat niciun răspuns la ultima replică, şi-am început să urc în fugă scările înspre primul etaj – prima oară trebuia să şi verific dacă mai era cumva, cineva rămas prin academie. N-aveam de gând să dau foc şi altei fiinţe inocente.
- Plec în câteva minute. îl aud pe Austin vorbind la telefon, din biroul său.
Ignorând ceea ce tocmai auzisem, am continuat să urc scările, verificând fiecare etaj. După aproximativ cinci minute de “ plimbat “ prin academie, m-am întors repede la primul etaj (acolo unde era şi biroul lui). Înainte să-mi scot din geanta ce-o aveam pe un umăr o brichetă şi alte lucruri de care mai aveam nevoie pentru a mă asigura că această clădire va arde, m-am ocupat de electricitate: în următoarele minute singura sursă de lumină din încăpere mai era doar focul brichetei aprinse care începuse să se extindă înspre biroul lui Austin.
- Să te ia naiba, Austin Hastings... murmur eu, coborând cât am putut de repede scările până la ieşirea din clădire.
Chiar înainte să păşesc afară din academie am simţit mirosul fumului făcându-se prezent, iar vocea uşor răguşită a lui Austin s-a auzit strigând: „ E… e cineva acolo? Hey, ajutor! „ iar aceste câteva cuvinte au fost urmate de o înjurătură. Atunci a fost momentul în care am văzut focul extinzându-se şi mai mult, iar paşii greoi ai bărbatului încă prezent în încăpere se auzeau ca un ecou în depărtare. Fără să mai ezit, am apăsat butonul ce era ascuns undeva în dreptul uşii de la ieşire – un buton care făcea ca orice ieşire din acea clădire să se blocheze. “ 5, 4, 3… “ număr eu secundele pe care le mai aveam până rămâneam şi eu blocată în acea clădire.
- Mda.
Odată ieşită din academia Royal, nu ştiam încotro s-o apuc: dacă aveam să bântui restul nopţii pe străzile Londrei cu siguranţă oamenii vor crede că e ceva în neregulă cu mine, iar... acasă n-aveam cum să mă întorc. Ce-aveam să le spun părinţilor mei? „ Oh, hey, ştiţi tocmai am dat foc unei clădiri în care se afla un om! “?...
Pentru moment rămăsesm în pană de idei, aşa că nu am făcut decât să mă plimb prin cel mai apropiat parc. Asta până când să dau peste un tip ale cărui buze pline se ridicaseră într-un zâmbet larg în momentul în care privirea mea a întâlnit-o pe a lui. Ce? De ce ar zâmbi?... M-am oprit în loc, aşezându-mă lângă el, pe bancă. Buclele sale perfecte, ochii lui mari şi verzi – culoarea jadului, zâmbetul acela ce-i făcuse gropiţele să se accentueze. Grr... nu era momentul.
