Schiffer spusese că eu, Zayn, şi Amelie nu va trebui să fim prezenţi la academie tot restul săptămânii. Susţinea că munciserăm mult, şi aveam nevoie să ne relaxăm. Cred că era prima oară când eram de acord cu ea, şi... a doua oară când respectam o decizie luată de aceasta.
Iar odată ce acestea au fost spuse în aeroport, fără să mai aştept vreo clipă, am pornit către casă. Ţinând cont de faptul că era ora nouă dimineaţa, Harry nu avea să fie acasă până după masa. Avionul a avut o întârziere de patru ore, şi ăsta era motivul pentru care de-abia acum am reuşit şi noi să ajungem în Berlin.
Îmi scot încet cheia din poşetă, învrâtind-o de două ori în uşă. Am păşit înăuntrul casei mele, bucuroasă că am reuşit să ajung înainte să-nceapă furtuna. Mă descalţ de acea pereche de pantofi cu toc pe care o purtasem atâtea ore, vârfurile degetelor mele atingând parchetul rece din sufragerie. Primul lucru ce aveam să-l fac, era să mănânc. Zilele acestea nu am prea avut timp nici măcar să mănânc, aşa că... Îmi pregătesc cât pot de repede o salată, după care o înfulec pe toată fără ca măcar să respir. Hm, nu crezusem că pot mânca chiar atât, dar... ei bine... După ce am mai pierdut aproximativ zece minute în bucătărie, pentru a spăla vasele, m-am retras în dormitorul meu şi-al lui Harry. Mi-am schimbat acele haine incomode cu o pereche de colanţi negrii şi un maieu alb, imediat după care m-am trântit leneşă pe patul moale. Era incredibil să fiu înapoi acasă. Mi-am închis ochii, lăsându-mă purtată în lumea viselor.
După câteva ore de somn, m-am trezit în sfârşit. Dar, am fost trezită de furtuna ce se pornise încă de când am ajuns eu acasă, şi care continua să persiste. Am simţit o briză de vânt rece făcându-şi loc printre firele mele de păr, ceea ce m-a îndemnat să-mi întorc privirea înspre geam – geam, care... nu ştiu cum se întâmplase, dar se deschisese. Chiar în acel moment un fulger a crăpat cerul în două părţi – asta m-a făcut să tresar. Împleticindu-mă, şi cu ochii încă pe jumătate închişi, m-am ridicat din pat. Repede, am închis geamul, şi-am răsuflat uşurată. Dar, din nou, am încremenit în momentul în care am auzit paşi greoi îndreptându-se către mine.
- Harry! ţip eu, privirea mea întâlnind-o pe a lui.
A dat să mă îmbrăţişeze, dar nu i-am dat voie.
- Să te ia naiba! Ai idee ce m-ai speriat?!
Şi-a lăsat privirea în pământ, chicotind.
- Şi mie mi-a fost dor de tine, domnişoară Montgomery. murmură acesta, cuprinzându-mă într-o îmbrăţişare.
- Te iubesc. şoptesc eu, presându-mi buzele scurt pe-ale sale.
În momentul imediat următor, acesta s-a desprins încet din îmbrăţişare. S-a aşezat în genunchi în faţa mea.
- Acum îmi dai voie să te cer în căsătorie, Kate?
...
- Da, aşa mă gândeam şi eu. răspunde tot el, scoţându-şi din buzunarul jeanşilor o cutiuţă mică, îmbrăcată în catifea roşie.
C-ce?... Mă luase total pe nepregătite. Acum mă aşteptam cel mai puţin să se întâmple aşa ceva. Probabil chiar acesta era momentul pe care el îl aşteptase pentru a mă cere în căsătorie.
- Kate Montgomery, vrei să fi soţia mea? continuă Harry, vizibil foarte emoţionat.
O lacrimă mi s-a scurs pe obraz, şi cu un gest inconştient am îndepărtat-o.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce să răspund. Mi-era teamă, mi-era atât de teamă că n-o să decurgă totul aşa cum ne aşteptam amândoi, şi că vom ajunge să fim dezamăgiţi de noi înşine...
- Da. Da, Styles, vreau. răspund eu, într-un final.
De data aceasta, şi el avea lacrimi în ochi. Nu-mi amintesc de când nu-l mai văzusem plângând, dar... ştiu că trecuse destul de multă vreme de atunci.
- Da?! întreabă el, parcă nevenindu-i să creadă.
- Da! repet eu, un zâmbet strălucitor luminându-mi chipul.
S-a ridicat de jos, trecându-şi imediat braţele în jurul taliei mele. M-a ridicat cu uşurinţă în sus, învârtindu-mă de câteva ori în aer.
- Ştii, m-ai făcut cât se poate de fericit... şopteşte el, apăsându-şi uşor buzele pe obrazul meu.
