Trecuseră două zile – greu, dar... au trecut, totuşi.
Acum, mă aflam tot în acel salon de spital. Stăteam întinsă pe pat, fixând tavanul cu privirea, iar undeva în stânga mea erau aşezaţi Harry şi... din câte am înţeles un prieten bun de al lui, Liam. Nu reuşesc să îmi explic nici măcar acum de ce l-a adus şi pe respectivul cu el, la spital.
- Erm, ...eu merg să îmi cumpăr o cafea. Vreţi să vă iau şi vouă ceva? ni se adresează Liam, ridicându-se de pe scaun şi pornind cu paşi mici către ieşirea din salon.
- Nu, merci. Kate, vrei ceva?...
- Nu.
Liam a ieşit în sfârşit din salon, iar eu am ţâşnit în capul oaselor.
- De ce l-ai adus aici să mă vadă într-o astfel de stare?! izbucnesc eu, azvârlindu-mi mâinile în sus, exasperată.
- Din câte ai aflat şi tu, părinţii tăi sunt plecaţi din Anglia pentru câteva zile. Iar, eu, ...eu trebuie să plec curând.
Ce? Şi doar nu avea de gând să mă lase în grija tipului ăstuia, nu?
- U-unde pleci? îl întreb eu, înghiţind în sec.
- Mâine vor avea loc naţionalele de baschet, iar evenimentul se va desfăşura în Bradford. La început se spunea că va avea loc aici, în Londra, adică aşa ar fi fost şi normal, dar... în fine. Şi datorită faptului că şi echipa de baschet a şcolii la care sunt eu profesor a ajuns la naţionale, ei bine...
Următoarea întrebare pe care am rostit-o, pe moment nu mi s-a părut proastească, dar când am zis-o cu voce tare sunase mult mai urât:
- Nu pot să vin şi eu cu tine, nu?...
Un mic zâmbet se întipărise pe faţa lui. S-a ridicat de pe scaun şi a pornit cu paşi mărunţi în direcţia mea.
- Of, Kate... Tu trebuie să rămâi aici, să ai grijă de tine şi să te vindeci. Nu ai cum să vii cu mine, nu. Îmi pare rău.
Şi-a trecut braţele în jurul meu, îmbrăţisându-mă strâns. Bineînţeles, eu am fost cea care a întrerupt acest moment, zicând:
- Harry, ai vorbit cu... tati?
N-a făcut decât să înghită în sec şi să-şi încline uşor capul în semn de aprobare, dându-mi de înţeles că nu era acum în modul potrivit pentru a purta această discuţie.
- Băieţi, am revenit! exclama Liam, trâtind uşor uşa salonului în urma lui.
Harry a aruncat o privire la ceasul ce era pus pe măsuţa de lângă patul meu, imediat după care m-a sărutat pe obraz şi a zis:
- Păi a cam venit vremea să plec eu.
Şi-a luat repede jacheta din cuier, după care i s-a adresat lui Liam:
- Vino cu mine până afară, vreau să vorbesc ceva cu tine.
Şi, urmat de Liam, a părăsit salonul fără a mai zice şi altceva.
Atunci, am păşit încet înspre balconul deschis ce se găsea în salonul meu şi-am sesizat că încet, noaptea domnea peste oraş. Lumina felinarelor începu să scadă şi să pulseze ca bătăile unei inimi ce-şi încetineşte ritmul. Soarele se ascunse de multă vreme după draperiile de nori plumburii. Vântul îşi făcea loc printre şuviţele părului meu. Mi-am îndreptat privirea în jos – era o distanţă considerabilă până acolo. Un gând ce nu-mi mai trecuse niciodată prin minte până atunci îşi făcu loc în mulţimea mea de gânduri: ce s-ar întâmpla dacă mi-aş da acum drumul să cad până jos? Aş muri, nu? Mda. Ciudat cum o clipă eşti, iar în clipa imediat următoare poţi să fi numai o amintire... sau nici măcar atât, deoarece nu ştiu câtă lume ar sesiza că am murit. Am făcut câţiva paşi înapoi, nu-mi doream să am impulsuri de a încerca o aruncare de la etajul trei al unui spital. Odată ajunsă în dreptul măsuţei de lângă patul meu am observat acolo, chiar lângă ceas, o lamă. Stai, ce căuta acest obiect acolo?... Probabil o uitase vreo asistentă aici. Încet mi-am trecut degetele peste ea, ridicând-o de acolo. Am dus-o înspre încheietura dezgolită a mâinii mele, şi-am apăsat-o pe pielea mea catifelată. Sângele tâşnise deja. În momentul acela, ...nu mai simţisem niciun strop de durere în sufletul meu, doar fizic, ceea ce... nu mă deranja. Încă o tăietură. Şi mai una. Priveam sângele care se scurge din încheietura mâinii mele, mijindu-mi ochii.
- C-ce faci, Kate?! strigă Liam, stând încremenit la intrarea în salon.
În secunda următoare dispăruse din salon – puteam să jur că a mers să cheme vreo asistentă, sau ceva de genul. Am ascuns repede lama sub perna mea. Imediat după, Liam se întorsese alături de o asistentă – exact cum mă aşteptam.
- Oo, Dumnezeule... murmură asistenta, începând să mă panseze, fără a pune întrebări.
