Se terminaseră cursurile pe ziua de azi.
Pot spune că a fost prima zi de când sunt în această academie când am fost prezentă la toate cursurile. Eram, pur şi simplu, extenuată. Nu înţelegeam de ce, dar eram obosită – atât psihic, cât şi fizic. Dar, măcar reuşisem să nu mă mai gândesc atât la pierderea tatălui meu. Mă axasem mai mult asupra a ceea ce se întâmpla în incinta academiei – asupra faptului că toate persoanele de acolo mă cunoşteau ca „ fata care în urma pierderii surorii sale gemene, a încercat să se sinucidă, iar acum şi-a pierdut şi tatăl „. Şi totuşi, nu era tocmai un sentiment plăcut să văd toţi oamenii din jurul meu adresându-mi priviri cercetătoare – nu era un sentiment plăcut să-i aud pe toţi şuşotind de fiecare dată când treceam pe lângă ei. Şi în ciuda faptului că de cele mai multe ori am încercat pe cât posibil să ignor total acest gen de persoane, ...era practic imposibil. Îmi era prea greu. De ce? Pentru că dintotdeauna fusesem cea mai sensibilă dintre toate persoanele pe care le cunoşteam. Întotdeauna am fost văzută ca „ prietena aia care cedează uşor „. Şi, din păcate, nu cred că mai puteam să schimb asta. Nu acum – era deja prea târziu. Îmi petrecusem nouăsprezece ani din viaţă, aproape douăzeci, punând la suflet orice vorbă spusă împotriva mea, şi chiar dacă îmi doream extrem de mult să mă schimb, nu cred că era posibil. Nu reuşisem niciodată până acum să înţeleg de ce trebuise să fiu EU cea care pleacă urechea la orice vorbă rea adusă la adresa mea. Dar... în fine.
Ies din academie alături de Zayn, fredonând o melodie la întâmplare. Din câte îmi spuse, am aflat că şi el era la fel de obosit ca mine – ba poate chiar mai obosit. Îl cred când spunea că de-abia aşteaptă să ajungă acasă, să facă un duş fierbinte, şi să se bage direct la somn.
- ...Nu-mi mai simt picioarele, jur. se plânge el.
- Te-a cam muncit Schiffer azi, hm? îl tachinez, privind curioasă în jurul meu, ca şi când aş fi căutat cu privirea ceva, dar... nu eram sigură ce.
În momentul imediat următor, privirea îmi rămâne aţintită asupra tipei lângă care stătusem în bancă astăzi, la ora doamnei Morgan. Fără să-i mai zic şi altceva lui Zayn, dau fuga în direcţia acesteia.
- H-hey! mă adresez eu acesteia, neştiind care este numele ei. Hey. Ăm... Am avut o discuţie destul de ciudată azi, la oră, nu crezi? continui eu, fixând-o cu privirea.
- Mda. Ciudată discuţie. murmură ea, acele trei cuvinte fiindu-i spulberate de vântul ce se înteţea, anunţând o furtună.
...Sincer, nu ştiu ce mă aşteptasem să vorbim, defapt. Dar, doar am vrut să vorbesc cu ea. Pentru că am impresia că trecuse prin nişte situaţii grele, care au marcat-o. Şi la fel de bine, aveam impresia că şi ea, la fel ca mine, nu avea pe nimeni căruia să îi spună problemele ei. Nu m-ar fii deranjat să am şi eu o prietenă care să mă înţeleagă.
- Da, păi... Nu ţi-am aflat numele încă.
A ezitat câteva clipe îndelungate, după care a răspuns:
- Amanda.
- Oh. Eu sunt...
Am dat să mă prezint şi eu, dar am fost întreruptă de Zayn care mă aştepta pentru a mă conduce cu maşina lui acasă:
- Kate! Mai aştept mult?
I-am făcut semn să tacă, şi mi-am axat atenţia asupra Amandei.
- Kate, te numeşti Kate. Ştiam asta înainte să te strige el. zice Amanda, afişând un mic zâmbet.
Oh.
- Atunci… Sunt încântată de cunoştinţă.
- Da, şi eu.
Şi ăsta a fost ultimul lucru pe care l-am auzit de la Amanda, înainte ca ea să pornească cu paşi repezi în josul străzii.
- Da, hai să mergem. spun, urcând grăbită în maşina lui Zayn.
A trântit portierea în urma mea, şi-a urcat şi el. Băgând cheile în contact, a pornit maşina.
- Ce? Ai vreo prietenă nouă, Montgomery? Trag fetele la tine, sau?...
Mi-am dat seama că a vrut să facă o glumă, dar nu-i prea reuşise, deoarece evenimentele zilei de azi continuau să mi se deruleze repede în minte – şi… nu mă simţeam prea bine, ştiind cum sunt văzută în academia Palucca.
- Mai lucrează la glumele tale, Malik. Nu-ţi prea reuşeşte.
Îl bat uşor pe umăr, înăbuşindu-mi un suspin. El şi-a întors privirea către mine, ridicându-şi ambele sprâncene într-un mod uşor amuzant.
- Bine, Montgomery. Bine.
Restul drumului a fost parcurs în linişte. Nu am făcut decât să ascultăm muzica de la radio, şi… să ne gândim în linişte la diferite şi diferite lucruri.
- Merci că m-ai adus până aici. îi mulţumesc eu lui Zayn, coborând din maşină.
- Iar eu mulţumesc că exişti. şopteşte acesta, făcându-mi cu ochiul.
Odată intrată în casă, am dat peste zeci de petale de trandafiri înşirate pe jos. Un zâmbet strălucitor mi-a luminat chipul. Am continuat să păşesc în josul holului. La intrarea în sufragerie, erau puse câteva lumânărele parfumare în formă de inimioară pe jos. Pe masă, era pus un buchet imens de trandafiri roşii. Melodia “ You “, a celor de la The Pretty Reckless răsuna încetişor, sunetul cristalin al vocii lui Taylor Momsen gâdilându-mi timpanele.
- Harold?... şoptesc, căutându-l pe acesta cu privirea.
Am făcut câţiva paşi înspre bucătărie, pentru a vedea că el deja pregătise cina. Şi nu era orice cină. Era acel gen de cină pe care o vedeai numai în filme.
- Kate. murmură el, ridicându-se de la masă, şi venind cu paşi mărunţi către mine.
Mi-am aruncat braţele în jurul gâtului său, plasându-i un scurt sărut pe buze.
- …Te iubesc, Harry. şoptesc eu.
- Şi eu te iubesc, micuţo. zice acesta, apăsându-şi uşor buzele pe fruntea mea.
