Leneşă, încerc să-mi deschid ochii la auzirea vocii uşor răguşite a lui Harry, care mi se adresa:
- Neaţa, micuţo. Trezeşte-te, trebuie să ajungi la aeroport.
Mi-am înăbuşit un căscat, şi fără a mai ezita nici măcar o clipă, am sărit în capul oaselor. Deodată, eram ceva mai entuziasmată – adică... de-abia aşteptam să reîntâlnesc persoanele acelea importante pentru mine, din Londra, şi să revăd academia Royal. Îmi lipsea, totul de acolo îmi lipsea. Viaţa mea de dinainte îmi lipsea, deşi nu sunt sută la sută sigură că mi-aş mai dori acea viaţă înapoi.
- Cât e ora?... murmur eu, deplasându-mă încet către baie.
- Patru şi jumătate! urlă Harry din dormitor.
Fără să mai zic şi altceva, am păşit înăuntrul băii: am făcut un duş, mi-am întins părul cu placa, şi aşa mai departe. Nici după treizeci de minute, eram înapoi în dormitor, îmbrăcând o pereche de jeanşi de culoare albastru deschis Denim, un maieu alb şi un cardigan negru, iar într-un final am încălţat o pereche de Converse de culoare albă.
- Grăbeşte-te, Montgomery! aud o voce familiară din sufragerie – dar, voce care numai a lui Harry nu era.
Se pare că domnul Malik era matinal în această dimineaţă – el urma să mă ducă cu maşina la aeroport.
Mi-am ridicat valiza, şi-am scos-o din dormitor. Zayn stătea tolănit pe canapeaua din sufrageria casei mele, pufăind dintr-o ţigară.
- Eşti gata în sfârşit. Atât îţi ia să te îmbraci, parcă ai fi fată... comentează acesta, fixându-mă cu privirea.
- Dar... Sunt fată...
- A, da?
L-am auzit pe Harry izbucnind în râs din bucătărie. Nu m-am putut abţine, şi-am început şi eu să râd – urmând ca şi Zayn să facă la fel.
- Ţi-am mai zis că nu eşti bine?
- Da. Chiar ieri mi-ai spus că sunt idiot. Nu eziţi să faci asta ori de câte ori ai ocazia. Şi pentru asta, eu tot te iubesc.
Am chicotit, şi l-am bătut uşor pe umăr. Discuţia aceasta penală dintre mine şi Zayn a fost întreruptă de către Harry care tocmai a ieşit din bucătărie. Mi-a întins un baton Snickers, pe care nu l-am refuzat, imediat după care mi-am luat la revedere de la el, şi... am plecat. Alături de Zayn, am plecat înspre aeroport.
- Ador. Batoanele. Snickers. murmur eu, înfulecând probabil singura mea masă pe ziua de azi.
Zayn s-a uitat la mine suspicios, ridicându-şi uşor o sprânceană:
- Eşti însărcinată?
- Nu?...
- A, nu?
Încă o dată, am izbucnit în râs.
- Te ador, jur. zic eu, un zâmbet larg luminându-mi chipul.
- Toată lumea mă adoră. Adică, uită-te la mine! Sunt irezistibil.
Pe deasupra, era şi cea mai „ modestă „ persoană pe care o cunoşteam.
Restul drumului a fost parcurs în linişte. Nimic interesant nu s-a mai întâmplat. Odată ajunşi la aeroport, aflăm că eram în întârziere aşa că ne-am grăbit.
- Normal că după voi trebuia să aşteptăm... spune Schiffer, vizibil nervoasă.
- Din moment ce lui Kate îi trebuie multă vreme pentru a se aranja, de parcă ar fi fată... începe Zayn.
Schiffer îl săgeată cu privirea:
- Ţi-am dat voie să vorbeşti? Doar… urcă naibii în avion, şi taci.
- Scuze, Bliss.
Auzind că acesta i se adresase din nou pe numele de „ Bliss „ se enervase şi mai tare, dar dându-şi seama că nu avea absolut niciun rost să-şi bată capul cu Zayn, l-a împins uşor în faţă, îndemnându-l să urce odată. L-am urmat şi eu înăuntrul avionului.
Ne-am aşezat unul lângă celălalt şi în avion, dar pentru multă vreme nu am mai vorbit niciunul. Asta poate că se datora faptului că eu îmi pusesem căştile Beats pe urechi, şi începusem să scriu imediat după ce m-am făcut comodă pe scaunul acela de la clasa I, îmbrăcat în piele. Pe măsură ce aşterneam tot mai multe cuvinte pe foaie, simţeam că foarte curând voi izbucni în plâns, şi cu greu reuşeam să mă abţin: „Totul. Totul se poate schimba în numai o clipă, într-o oră, o săpămână, sau... un an. Când te uiţi înapoi, realizezi că NIMIC nu mai e la fel ca înainte, şi nu reuşeşti să-ţi dai seama cum într-un timp atât de scurt, viaţa ta a luat o astfel de întorsătură. Dar, ...deşi regreţi unele lucruri, încerci să mergi înainte. Încerci să treci peste tot, fără a da impresia că-ţi pasă cu adevărat şi că ţi-e dor... Treci peste tot cu zâmbetul pe buze, iar seara, când eşti singur/ă în camera ta, plângi. Plângi fără să te mai opreşti, iar dimineaţa o iei de la capăt ca şi când totul ar fi OK. “… Odată ce am încheiat propoziţia, am pus şi pixul jos. În schimb, am hotărât să încep să citesc această carte pe care mi-o cumpărăsem nu cu foarte multă vreme în urmă: “ Jurnalul unui adolescent timid “ de Stephen Chbosky – şi până ce am aterizat pe aeroportul Heathrow, am reuşit să termin de citit acea carte.
