Leneşa, îmi deschid ochii. Înăbuşindu-mi un căscat, îmi frec energic ambii ochi şi încerc să-mi adaptez vederea la lumina ce se revărsa în încăpere. Se pare că se anunţa o zi călduroasă.
Preţ de încă câteva momente, am mai rămas întinsă în acel pat mare. Harold plecase deja la respectiva şcoală la care era antrenor de baschet, ceea ce înseamnă ca astăzi urma să am casa numai pentru mine. Toate evenimentele serii trecute mi se derulaseră în minte ca un film, dar nedorindu-mi să mă mai gândesc la ce legătură ar putea avea Harry cu acea Ashley Cooper, am încercat să-mi îndepărtez din minte aceste gânduri.
Am pus mâna pe telefonul meu, şi-am aruncat o scurtă privire la ecranul tocmai aprins – era ora nouă. Oh, mă aşteptam să fie mult mai târziu, dar... da.
Am sărit în capul oaselor, tălpile mele atingând parchetul lucios. Repede, am făcut câţiva paşi mici înspre geam, deschizându-l larg. Vântul pătrunsese deja înauntru, la fel făcând şi zumzetul traficului Berlinului. Aş putea spune că uneori, Berlinul avea mai mult trafic decât Londra, şi asta era ceva într-un fel, ciudat. „ Mda, străzi pline de oameni trişti. „ îmi zic eu în sinea mea. Un suspin mi-a scăpat printre buze, şi tocmai când căzusem pe gânduri, se auzise soneria. Ce? Cine n-avea ce face, şi voia să mă viziteze la ora asta? Argh. Mă târam leneşă în direcţia uşii de la intrare.
- Acum deschid! strig eu.
Am învârtit cheia în uşă de două ori, descuiind-o.
- Oh. murmur eu, holbându-mă la doamna Schiffer care stătea în pragul uşii casei mele cu Malik în urma ei.
Aceasta a rămas holbându-se şi ea la mine, la rândul ei. Ă, cred că ştiu de ce se holba astfel – o deranja faptul că eram în pijamale, nu? Ei bine, ar trebui să înveţe să dea un telefon înainte să dea buzna în casă peste oameni.
I-am poftit pe amândoi înauntru.
- Bună dimineaţa, domnişoară Montgomery. Aici locuieşti tu, huh?
- M-mda.
Ca de obicei, cum lui Zayn îi plăcea să treacă direct la subiect, a zis:
- Doamna Schiffer vrea să te anunţe ceva, Kate.
Mi-am înclinat uşor capul într-o parte.
- Ascult. mă adresez eu lui Schiffer.
- Aveai dreptate, Montgomery. Academia nu-şi permite să piardă doi elevi atât de valoroşi precum sunteţi voi. începe aceasta.
Un mic zâmbet jucăuş îmi încolţea deja pe chip.
- Aşa că, am hotărât să-l primim şi pe domnul Malik în echipa de balet a academiei Palucca.
Mi-am îndreptat privirea către Zayn. Acesta, la fel ca şi mine, avea un rânjet pe faţă. Jucăuş, mi-a făcut cu ochiul şi s-a apropiat de mine, trecându-şi un braţ în jurul umerilor mei.
- Iar dacă eu voi fi în echipa academiei, şi tu vei fi, nu-i aşa? încheie Zayn, văzând că Schiffer ezită.
- Aşa fusese vorba, nu? răspund eu, cuprinzându-l pe acesta într-o îmbrăţişare strânsă.
El a chicotit, şi şi-a apăsat uşor buzele pe fruntea mea, şoptindu-mi la ureche: “ Mulţumesc pentru tot… “.
Iar eu, simţisem nevoia să-i mulţumesc şi doamnei Schiffer pentru şansa acordată, aşa că am făcut-o.
- Vă mulţumim...
Şi-a ridicat buzele într-un mic zâmbet palid (era prima dată când o vedeam zâmbind) şi a spus:
- E meritul vostru, copii.
Imediat după care s-a făcut nevăzută, rămânând numai eu cu Zayn în casă. Dar, nici acesta nu mai rămăsese alături de mine pentru multă vreme – după nici cinci minute plecase şi el, spunându-mi că avea ceva de rezolvat.
Repede, am format numărul lui Harold pentru a-l anunţa, dar acesta nu răspunse. L-am sunat o dată, de două ori, de trei ori, ...dar se pare că el nu avea de gând să se sinchisească să apese nenorocitul ăla de buton „ răspunde „.
Şi, hotărându-mă să-l anunţ faţă-n faţă, iar cu ocazia asta aveam să văd şi unde lucrează el ca antrenor de baschet, am îmbrăcat o pereche de shorts mov, un tricou verde şi am încălţat o pereche de Vans verzi asortaţi cu tricoul, imediat după care m-am urcat într-un taxi şi-am pornit.
