Păi, ...cred că eram momentul să le arăt celor de pe-aici coregrafia pe care mi-o făcusem tocmai eu, coregrafia la care mă străduisem atât să iasă perfect. Coregrafia la care lucrasem multă vreme pentru a o face să fie diferită, să fie... specială.
- Kate Montgomery! îmi este strigat numele.
Împleticindu-mă, mă ridic de jos şi pornesc cu paşi repezi către mijlocul sălii. Acolo, în faţă, o femeie şi un bărbat (probabil doi dintre antrenori) stăteau aşezaţi la o masă, fixându-mă curioşi cu privirea.
Încercam din greu să-mi îndepărtez şi cea mai mică fărâmă de emoţie – nu aveam nevoie de aşa ceva, şi oricum, nu acum. Până în momentul în care sunetul muzicii mi-a inundat timpanele, am încercat şi să îmi amintesc toate lucrurile pe care le învăţasem de la Christine de-a lungul anilor – pentru că... pot spune că femeia aceea mă învăţase mai multe lucruri bune decât învăţasem acasă. Amintindu-mi toate sfaturile pe care mi le-a dat aceasta de-a lungul timpului, am încercat (şi sper că mi-a şi reuşit) să le pun în aplicare.
„ Acum, acum e momentul... „ îmi zic eu în gând, în momentul în care pe fundal începuse melodia celor de la Paramore – „ Daydreaming „ varianta instrumentală.
Şi-am început să mă mişc, încetul cu încetul. Încercam să fiu... exact aşa cum îmi spuse Christine cândva: “ Uşoară, ca o frunză uscată ce cade toamna dintr-un copac. “… Îmi întindeam braţele şi picioarele; simţeam cum pulsul inimii mi se accelerează pe cum se scurg secundele. La un moment dat, emoţiile m-au copleşit, aşa că am încercat să-mi ridic un „ zid „ pentru a nu mai băga în seamă persoanele care erau acolo, în jurul meu, privindu-mă curioşi. Îmi îndepărtasem orice fel de gânduri care mi-ar putea distrage atenţia, şi în schimb, îmi instalasem în minte câteva dintre cele mai frumoase imagini pe care-am putut. Concentraţie maximă, asta era tot ceea ce aveam nevoie ACUM. Dacă reuşeam să trec de această etapă, totul va fi OK în continuare. Îmi închid ochii preţ de câteva secunde, continuând să mă mişc. Dar, în minutul următor, o linişte mormântală se aşternuse în jur. Nu s-a mai auzit niciun sunet, ceea ce înseamnă că momentul meu tocmai s-a sfârşit. Nu pot să cred că reuşisem să fac asta... Doamne.
- Felicitări. zice doamna Schiffer – antrenoarea.
Mi-am înclinat uşor capul într-o parte, în semn de mulţumire şi m-am retras, aşezându-mă înapoi la locul meu.
Până în momentul în care a venit clipa să fim anunţaţi cine dintre noi a reuşit să intre la academia Palucca, n-am făcut altceva decât să mă întreb ce se va întâmpla cu viitorul meu. Şi încă nu am ajuns la nicio concluzie. Dar, atunci când Schiffer începuse să strige diferite nume, bătăile inimii mi s-au accelerat din nou, atenţia fiindu-mi aţintită asupra sa.
- Iar… ultima persoană care va merge mai departe alături de noi, este Kate Montgomery.
Ce?... Tocmai am fost aleasă să fiu în echipa de balet a academiei Palucca? Oh, Doamne. Lacrimi de fericire începuseră să-mi curgă şiroaie pe obraji, şi pur şi simplu nu reuşeam să le opresc.
Pe măsură ce oamenii din acea sală începuseră să se retragă, am mai rămas numai eu, doamna Schiffer şi domnul Cartlon acolo, şi tocmai când am vrut să ies şi eu, am auzit vocea lui Cartlon, în urma mea:
- Domnişoară Montgomery! Putem vorbi cu tine câteva clipe?
- S-sigur. mă bâlbâi eu, apropiindu-mă de ei.
Amândoi mă cercetau atenţi cu privirea.
- ...Tu ai fost singura care a venit cu ceva într-adevăr original, şi special. Apreciem asta, să ştii. începe Cartlon.
- Ai potenţial. îl întrerupe Schiffer. Dacă o să continui să te pregăteşti ca până acum, o să ajungi departe. încheie ea.
Un zâmbet larg mi se aşternuse pe chip.
- Vă mulţumesc enorm, nu aveţi idee cât înseamnă pentru mine!
Imediat după, fără să mai zică şi altceva, Schiffer mi-a făcut semn că pot pleca. Aşa am şi făcut. Nu-mi venea să cred că ceea ce tocmai avusese loc aici, chiar se întâmplase...
- H-hey. Îmi cer scuze, nu... nu eram atentă pe unde merg. murmur eu, moment în care am dat peste unul dintre băieţii care nu reuşise să ajungă în echipa academiei.
Brusc, el şi-a ridicat privirea din pămât, efectiv holbându-se la mine.
- Nu, nu! Mie-mi pare rău. Scuze, sunt... sunt doar... dezamăgit, ştii?
- Te cred, dar... o să mai ai şi alte ocazii, stai liniştit.
L-am cercetat atentă cu privirea – până atunci nu sesizasem felul în care arată el cu adevărat: părul lui negru era ridicat într-un quiff nu perfect, ci ciufulit uşor, ochii-i erau căprui – culoarea caramelului, iar fizionomia feţei lui părea a fi... perfectă.
- Şansa asta părea a fi unică. şopteşte acesta, într-un final.
Privirea mi-a rămas aţintită asupra tricoului lui, pe care de-abia acum sesizez că scria „ Cool kids don’t dance “. Ăhăm, asta m-a făcut să chicotesc, şi să schimb subiectul instant:
- Ciudat... tricou. râd eu.
- Erm, o să iau asta ca pe un compliment, aşa că voi spune “ mulţumesc “. chicoteşte şi acesta.
După o scurtă pauză, el s-a prezentat:
- Zayn… Zayn Malik.
- Kate... Kate Montgomery. îl imit eu.
