Fedorov

CAPITOLUL 3

Ceasul ticăitor de pe peretele cămăruței bătea alert, arătând ora opt fără un sfert, iar rochia de pe umeraș zăcea încă neatinsă. Artyom își îmbrăcase costumul și zăcea de pază la ușă, știind că nu aveam să mă schimb în aceași încăpere cu el.

Oftasem apăsat și scosesem rochia neagră de pe mine, deși îmi era frig, iar pielea de pe coapse căpătase deja o culoare vineție. Dârdâind sub temperaturile scăzute, îmbrăcasem o rochie lungă până în pământ, neagră, fără mâneci, având același decolteu cu linie drept. Ne ofereau haine care ne transformau în niște persoane banale, aproape ca niște servitoare, de care nu trebuia să se atingă nimeni. Încuiasem dulapul și ieșisem pe hol fără prea multă tragere de inimă, dând peste un Artyom la fel de stânjenit, care își fuma ultima țigară în timp ce se sprijinea de peretele rece de vizavi.

— Nu ți-e frig? mă întrebase cu ochi analizatori, trăgând mai apoi din țigară și împrăștiind fum în aer. O compoziție clasică răsuna suficient de puternic cât să dezgroape o migrenă puternică în capul meu, iar gândul că aveam să fiu acolo pentru alte câteva ore mă lăsa rece. Mai rece decât frigul insuportabil din Moscova.

— Mai contează, Artyom? Hai să mergem! neliniștea din vocea mea era clară și evidentă, mai prezentă ca niciodată. Mă dureau picioarele, aveam răni de la pantofii cu toc, iar corsetul rochiei îmi presa coastele dureros, împiedicându-mă să respir cum trebuie.

— Avem timp suficient, vrei sacoul meu? mă întrebase grijuliu, trăgând pentru o ultimă dată din țigara lui. Pentru un gardian atât de apropiat de Fedorov, Artyom își permitea, cu siguranță, poate prea multe. Nu ne povestise niciodată lucruri despre viața lui, și nici noi nu întrebasem, însă părea atât de sigur pe el încât mă întrebam câteodată dacă îmi puneam siguranța în mâinile cui trebuie.

— Nu, mă descurc.

Zâmbise în colțul gurii și își aruncase țigara în ghiveciul plantei alăturate, arătându-și nepăsarea față de regulile palatului. Mă găsisem aranjându-mi faldurii care se încălciseră unii în alții din cauza greutății materialului. Era o rochie purtată, semne de uzură zăceau la baza corsetului, iar degetele mi se agățau în cusătura deșirată de timp.

— Ar trebui să facem o poză, să-i trimitem lui Amelie! Artyom venise cu ideea, ochii lui albaștri căpătând o altă dimensiune, în marea de albastru se scălda lumina și era plin de viață.

— Dacă ai telefonul la tine?! întrebasem ezitantă, știind că ne era interzis să le folosim în palat. Blondul îl scosese din interiorul sacoului său, lăsându-și arma să strălucească pentru puțin în lumina candelabrelor vechi.

— Ne lasă să-l purtăm, Artyom se justificase de îndată ce se întâlnise cu neîncrederea din ochii mei, ridicându-l de îndată suficient cât să cuprindă jumătate din costumele speciale pe care le aveam pe noi.

— Arăt ca un clovn pe lângă tine, comentasem sinceră, provocându-i o criză de râs blondului de lângă mine. Ne oprisem cât să zâmbim amândoi pentru poză, iar Artyom se deplasase puțin cât să o trimită, zâmbind cât timp scria ceva. Dacă n-ar fi fost îndrăgostit de Amelie, n-aș fi avut încredere în el sub nicio formă.

La ora 20:00 fix, pătrunsese amândoi într-o sală imensă, căptușită cu picturi imense de la stânga la dreapta și presărată cu perechi de bărbați și femei, probabil parteneri de-ai lui Fedorov. Un instrumental clasic, liniștit, curgea lin printre discuțiile invitaților, lăsând spațiu și zumzăielilor umane, cât să se armonizeze împreună.

Atât eu cât și Artyom fusesem trași spre un alt grup de persoane, recepționerii pentru invitații ruși, unde în mijlocul lor zăcea nimeni alta decât Xenia, mătușa mea. Părul ei blond albicios era prins într-un coc dezordonat la ceafă, lăsând la vedere cercei grei cu safire, o blană neagră curgând pe umeri și o rochie subțire, dintr-un satin bej.