Fedorov

Capitolul 16

Țipetele ascuțite ale femeilor și scaunele trântite în calea lor se amestecaseră în mintea mea, dând contur dezordinii din încăpere. În câteva clipe salonul imens fusese pustiit, balerinele misterioase de negăsit și soliștii care cântau melodiile lui Amy Winehouse zăceau ascunși pe sub mesele lor, murdari cu mâncare căzută din farfurii și îmbibați în vin și vodkă.

Artyom era încă în fața mea, cu pistolul la nivelul capului său și cu simțurile ascuțite, atent la orice interferență. Londonezul, calm din fire, îmi ținea mâna în a lui ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, ascultând atent sunetele care veneau de pe hol. Nu știu cine deschisese focul de armă, însă imaginea rusului și a palatului avea să aibă de suferit. Zvonurile răspândite chiar de invitații lui nu aveau să fie uitate prea curând de elitiștii Moscovei.

— Oricine a tras nu e aici, însă se perindă pe undeva prin tot palatul ăsta, Artyom șoptise după câteva clipe, amintindu-mi unde eram și ce se întâmplase.

Îmi smulsesem mâna din a londonezului înainte de a face pe cineva să între la bănuieli și-l privisem pe Artyom cum se întorsese înapoi. Când ținea o armă în mână mi se părea atât de matur, atât de acru la chip și de viclean, încât mă înspăimânta. Își mutase privirea atentă spre Maximilian Fernsby și-l studiase preț de câteva clipe, de parcă voia să găsească ceva asupra britanicului.

— Aleksei Fedorov ajunge aici în aproape zece minute și va vrea să vorbească cu martorii. Ar fi bine să pleci, Maximilian, ca să nu te supună interogatoriilor lui! Artyom îl anunțase grijuliu în timp ce venise mai aproape de noi, încă atent la ce se întâmpla în stânga și dreapta sa.

— E o problemă dacă rămân drept martor? Maximilian se arătase nedumerit, privindu-mă când pe mine, când pe gardianul nostru.

— N-o să mai pleci la Londra devreme, durează destul de mult, îi explicasem calmă.

Ochii lui săpaseră încă odată prin mine, știind că în spatele explicației mele stătea o experiență mai puțin plăcută. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca Aleksei Fedorov să mă plesnească de față cu londonezul. N-aș mai fi dat cu ochii de el vreodată, iar Xenia m-ar fi îngropat în gheață dacă ar fi aflat de câte discuții purtasem cu britanicul.

— Bine, am să plec.

Simțisem o urmă de fericire, însă nu o arătasem. Mă mutasem de pe un picior pe altul și căutasem ușile cu privirea, terifiată de faptul că Aleksei ar fi putut apărea oricând în sală. Gălăgia de pe hol se potolise între timp, semn că lumea plecase în grabă din clădire, însă niciun gardian nu se încumetase să apară în salon.

— Fedra, să-l conduci pe Maximilian prin spate și ai grijă să nu fi văzută de vreun gardian, Artyom mi se adresase direct, căutând ceva sub sacoul său, ceva ce își făcuse apariția în lumina difuză a candelabrelor și mai apoi pasat din mâna lui în a mea.

Pistolul.

— Să nu-mi pui așa ceva în mână, Artyom! mă arătasem ofensată față de gesturile gardianului nostru și îi împinsesem mâna. Nu-mi venea să cred că îmi pusese responsabilitatea brunetului pe umeri și mai apoi îmi oferise și o armă să mă apăr.

— Viața ta e în joc, Fedra! Nu pleci fără asta! ridicase vocea în fața mea ca și când uitase că Maximilian era încă lângă noi.

— Am ce-mi trebuie în corset și îmi e de ajuns, să știi. Să mergem, domnule Fernsby!

Nu mă așteptam ca londonezul să mă urmeze, însă o făcuse fără să stea prea mult pe gânduri, lăsându-și pașii să răsune în ecou pe lângă ai mei. Nu scosesem o vorbă până la ieșirea din spate, simțindu-mă nervoasă și iritată de încăpățânarea rusului. Știa prea bine că nu aveam să trag vreodată cu pistolul, nu eram o netrebnică insetată de răzbunare, deși poate că uneori astfel de gânduri îmi treceau prin minte.