În întunericul nopții, printre clădirile îmbrăcate în zăpadă și gheață, Fedra Kondrat își croiește drumul spre Palatul lui Fedorov, cuibul celor mai influenți oameni de afaceri care tranzitează Moscova. Liniștea din viața tinerei Fedra Kondrat dispa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Masa 12, candelabre! Masa 13 decorațiuni florale lipsă! un bărbat uscățiv arunca ordone în stânga și dreapta lui, căutând ca totul să fie perfect.
Sala era imensă dar întunecoasă, împodobită cu niște candelabre de-a dreptul impunătoare și presărată cu mese rotunde pe tot cuprinsul ei.
Julia mă privise pierdută și aproape se impiedicase de pragul înalt peste care fusesem nevoite să trecem, însă o prinsesem de încheietură și o echilibrasem la timp. În fața noastră, Jonathan Moore se deplasa cu pași mari și agili, lăsând paltonul imens să fluture pe lângă el în timp ce-și fuma țigara liniștit.
Arătam precum o damă de companie, îmbrăcată atrăgător, însă decent până și pentru ochii celui mai învârstă vizitator. Rochia roșie mi se părea dezgustătoare și îmi strângea șoldurile mai tare decât corsetul, împiedicându-mă să merg liberă. Simțisem un val de frig traversându-mi corpul și nu mai reușisem să văd bine în fața ochilor pentru câteva clipe, totul devenise o ceață lăptoasă.
Sala era încălzită suficient de bine și până în momentul acela nu simțisem că mi-ar fi frig, la naiba, cel mai probabil avusesem febră toată ziua și nici măcar nu băgasem de seama.
— Bună, Filip! Jonathan trecuse pe lângă un puști care stătea de pază la ieșirea secundară, arătându-i suficient respect cât să-l facă pe blondul la patru ace să rămână cu gura uscată.
N-aveam habar unde urma să stăm, ori ce să facem, însă îl urmasem în liniște până la un set de scări spiralate din lemn, vechi și zgomotoase. Se întorsese spre noi cât să ne comunice că trebuia să le urcăm și continuase să pășească, umplând atmosfera cu sunetul bocancilor săi.
Ajunsesem la două cămăruțe înghesuite într-un spațiu infim, cu uși vișinii vechi, însă bine întreținute. Pe una dintre ele zăcea scris JONATHAN MOORE, pe când pe cealaltă se mai găseau doar urmele decolorate din spatele a ce fusese odată un nume și un prenume.
— Mă așteptați aici! comandase ferm în timp ce-și scosese din buzunarul paltonului două chei vechi și aproape nefolosite. O introdusese pe cea mai ruginită în ușa fără nume și după ce o deschisese, ne făcuse semn să intrăm.
Înghițisem în sec la vederea luminii obscure și pășisem peste pragul încăperii cu reticență și gust amar. Nu înțelegeam mișcarea americanului, însă ceva îmi spunea că nu era întâmplătoare venirea noastră în încăperea aceea.
Ușa se sincronizase cu geamul deschis, unde o perdea subțire flutura energică, și după câteva clipe se închisese în spatele nostru. O auzisem pe Julia cum se rotise pe tocuri și-mi venise să mă așez pe canapeaua înflorată, însă două hârtii scrise de mână ne așteptau pe masa de sticlă. Lângă, două căni de ceai din care ultimii aburi încercau să se ridice și aceași fâșie de medicamente pe care le refuzasem adineauri.
