În întunericul nopții, printre clădirile îmbrăcate în zăpadă și gheață, Fedra Kondrat își croiește drumul spre Palatul lui Fedorov, cuibul celor mai influenți oameni de afaceri care tranzitează Moscova. Liniștea din viața tinerei Fedra Kondrat dispa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
F E D R A K O N D R A T
Prima vineri din Februarie pătase orașul cu albul rece și depresiv al zăpezii, lăsând oamenii să alunece pe zăpada înghețată și alertele de ger să fie anunțate din ce în ce mai des la televizor. Când Amelie încuiase ușa apartamentului, vocea prezentatorului rus încă răsuna intermitent în urechile mele fără noimă, iar mirosul de compot de mere se mai simțea vag în haine.
— Artyom nu vine, a căzut un copac la intrare pe strada lui și ajunge cu metro-ul la palat.
Ecranul luminos de la telefonul Ameliei tăiase întunericul în două, amintindu-mi de faptul că brunetul nu ne răspunsese la telefon preț de două ore.
— Ar trebui să ne grăbim atunci, toată lumea va vrea să folosească metro-ul!
Prima vineri din februarie însemna eveniment la palatul lui Fedorov. Și nu obișnuitul eveniment de vineri seara când afaceriști de prin Europa se îmbătau din abundență, ori fetele din subsol se mișcau lasciv în poalele și așternuturile lor. Era prima aniversare a palatului sub stăpânirea familiei Fedorov și fusesem anunțate că pe lângă afaceriștii obșinuiți, aveau să fie prezente și o parte din rudele lui Aleksei.
Pe drumul spre palat cântărisem emoțiile din capul pieptului, asociindu-le ba cu bolovani, ba cu nisip. Oricare dintre cele două însemna stres și îngrijorare, iar astfel de stări se oglindeau pe chipurile tuturor celor de la palat. Gardienii erau îmbrăcați în costume albe, lăsând curelele portarmelor de pe dedesubturile sacourilor să răsară fără nerușinare, parcă cerând supunere de la cei care le priveau. Ne-au primit legitimațiile cu reținere și după câteva schimburi de ocheade între ei, ne-au lăsat să intrăm în palat.
— Mortălăul ăla e cu doi ani mai mic decât mine și îndrăznește să rânjească așa, Amelie se arătase enervată de puștiul de la intrare în timp ce-și desfăcea cureaua care-i ținea paltonul strâns în jurul taliei.
— Ești femeie, comentasem scârbită în timp ce călcam pe cele mai moi covoare roși pe care le găsisem vreodată sub tălpile mele. Auzisem ușa de la intrare scârțâind puternic în spatele meu, însă nu mă deranjasem să mă întorc.
— Și?
— Și au impresia că te pot trata cum își doresc, nu-i deja clar?
— Îi urăsc! O să-i spun lui Artyom și o să se ocupe de ei.
Mă întrebam ce ne-am fi făcut dacă nu l-am fi avut pe Artyom să ne ajute și să ne ascundă greșelile tot timpul? Probabil am fi fost mâncate de rozătoare în subsolurile din palat, regretând că nu ne-am plecat capurile când ni s-a cerut.
