În întunericul nopții, printre clădirile îmbrăcate în zăpadă și gheață, Fedra Kondrat își croiește drumul spre Palatul lui Fedorov, cuibul celor mai influenți oameni de afaceri care tranzitează Moscova. Liniștea din viața tinerei Fedra Kondrat dispa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
~Aleksei Fedorov~
F E D R A K O N D R A T
Până în zorii dimineții mă găsisem întorcându-mă la ziua de dinaintea prezentului. La Maximilian Fernsby. La Xenia Kasimov. Totul se amestecase cu oboseală din momentul în care îmi lipisem tălpile fierbinți de parchetul din lemn presurat cu frig și revenise în formă pură după ce-mi spălasem părul și corpul.
Amelie mă aștepta în bucătărie cu un ceainic aburind în stânga și un ibric de cafea în dreapta, într-o lumină caldă împroșcată de reflexia răsăritului într-un gem de vizavi și cu o nedumerire vagă pe chip. O prinsesem analizându-mă fără de ezitare și îi înapoiasem gestul ca s-o surprind purtând o pereche de pantaloni largi și șosete roz pufoase, peste care îmbrăcase o cămașă ponosită ca să se apere de pete.
— Te-ai întâlnit cu cineva aseară? mă întrebase în timp ce se întorsese cu spatele și apucase ceainicul.
— Era Sergey la intrare, dar am luat-o prin spate.
Oftase apăsat și ciocnise cănile între ele când le umpluse cu infuzia care mirosea a mușețel, arătând o oarecare ezitare.
— Grozav! Oare care erau șansele să avem o noapte liniștită?
— A fost o noapte liniștită, o contrazisesem cu glasul meu aproape stins, grăbindu-mă a mă așeza la masă. Blonda se arătase contrariată de afirmația mea și venise la masă cu cele două căni ca să discutăm cu atenție.
— Liniștită?!
Amelie se sprijinise de spătarul scaunului cu o acreală în comportament, încruntându-și ritmat și repetitiv sprâncenele ca și când s-ar fi luptat cu o dorință din interiorul ei care-i asedia rațiunea din când în când.
— Ne-au pus cu mâinile în apă rece, Fedra, în timp ce tu cine știe pe unde erai! Asta numești tu o noapte liniștită?
— Unde puteam să fiu?
— Cu londonezul. Cu americanul? acreala din vocea ei crescuse odată cu antipatia puternică din ochi, forțându-mă să mă supăr.
— Mi-au făcut același lucru, răspunsesem lent în timp ce-mi priveam mâinile osoase care fuseseră trecute prin apă cu gheață chiar însuși de mătușa mea.
Ceasul ticăise între noi și motoarele pornite ale mașinilor din parcare umpluseră atmosfera aiurită dintre noi. Poate că eram amândouă obosite, ori poate că tratamentul inuman ce ne întorsese una împotriva alteia își făcuse efectul. Orice ar fi fost, Amelie îmi era precum o soră și nu-mi stătea în fire să mă supăr pe ea.
