În întunericul nopții, printre clădirile îmbrăcate în zăpadă și gheață, Fedra Kondrat își croiește drumul spre Palatul lui Fedorov, cuibul celor mai influenți oameni de afaceri care tranzitează Moscova. Liniștea din viața tinerei Fedra Kondrat dispa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu mai simțeam nimic în zorii dimineții. Nu știam dacă îmi mai era frig ori dacă mă usturau ochii de la noapte pierdută cu vederea asupra pereților. Era un sentiment străin care îmi înnota prin vene, care-mi împleticea picioarele pe hol până mă împiedicasem suficient de tare cât să cad în genunchi.
Îmi julisem pielea, însă nici asta nu simțisem. Nici măcar pantalonii din vestiar și cămașa albă care-mi acoperea brațele nu mă făcuse să mă simt mai bine. Mai aveam puțin până a crede că durerile mele erau atât de puternice de parcă cineva îmi călcase peste oase, sfărâmându-le cu bună intenție.
— Artyom, te rog s-o duci pe Amelie acasă. Eu rămân să iau un taxi cu Julia până la apartamentul ei și de acolo îmi găsesc eu drumul spre casă, șoptisem obosită în timp ce-mi îndesam mănușile pe deasupra genții. Verișoara mea și Julia Nikolaev erau deja în fața recepției, așteptând după mine și Artyom să încuiem vestiarul.
— Fedra, nu-mi face asta! Cum o să fii tu în siguranță venind singură? Înțeleg că ești supărată pe Amelie...
— Artyom, uneori e nevoie de puțin timp să stăm separate, să analizăm ce-am spus cu voie și fără voie, înțelegi? Dacă o să ne pui pe amândouă în fața faptului împlinit va fi, poate, chiar și mai rău.
Rusul oftase apăsat și își șterse fața cu palmele sale, lăsând aerul să-i părăsească plămânii cu greu.
— Țin la voi amândouă în egală măsură, Fedra. Și nu vreau să vă știu supărate. Te rog să mă suni după ce o lași pe Julia acasă ca să pot veni după tine.
Artyom oftase încă o dată și își dusese brațul după gâtul meu, strângăndu-mă cu putere la pieptul lui. Liniștea în care mă învăluia îmi amintea de frații mei, de confortul vorbelor lor și de iubirea pe care mi-o purtau necondiționat.
— Nu pune la suflet vorbele ei, Fedra. Sub presiunea momentelor ca acestea, oricine ar reacționa la fel.
Îi dădusem crezare cât vinovăția era încă proaspătă în sufletul meu, însă nu mă considerasem responsabilă în totalitate de ceea ce ni se întâmpla. Amelie ajunsese la aceeași concluzie ca mine acum multe luni, nu avea să ne angajeze nimeni căci ne descurcam cu rusa până la un punct.
— Știu. Ia-o înainte, vin și eu, mă dezlipisem de brațele lui și zâmbisem încurajatoare cât să-l liniștesc.
— Lași tu cheile la recepție?
— Mhm!
Îl privisem pierzându-și pașii prin holul imens și după ce nu-l mai găsisem cu vederea, mă hotărâsem că era momentul potrivit să încui usa și să-mi iau tălpășița din clădirea extraordinar de liniștită. Ușa scârțâise sumbru în urma mea și cheile ruginite nu fuseseră nici ele mai blânde cu urechile mele.
În sfârșit aveam să pun capăt unei zile care avea să-mi rămână adânc în minte și care nu-mi pricinuise decât dureri de cap. Aruncasem geanta pe umărul stâng și o luasem la pas, simțind cum oasele erau din ce în ce mai moi, precum gelatina. Nici măcar paltonul lung din lână nu îmi era de ajuns să mă încălzească, căci gerul fusese din plin în seara aceasta.
