Fedorov

Capitolul 31

— Desigur că-mi pasă! îmi vorbise blând, plecându-și privirea asupra trusei de prim ajutor pe care o ținea ascunsă prin dulapuri. Și știu că am greșit când am acceptat să beau, îmi pare rău!

Încercasem să-mi șterg lacrimile de pe obraz, însă îmi cuprinsese palmele cu mâna lui stângă, pe când cea dreaptă îmi atinsese obrazul umed.

— E măna lui Fedorov, realizarea licărise în ochiul lui și se forțase să nu izbucnească nervos. Palma lui devenise mai grea contra pielii mele, iar maxilarul i se încleștase puternic. Era imposibil să îmi pierd cunoștința cu un singur pahar de wiskey, murmurase ca pentru el.

Jonathan își scosese o țigară din vesta pe care o purta deasupra cămășii și o aprinsese cu mâinile tremurânde fără să stea pe gânduri. În mintea lui totul era planul lui Aleksei Fedorov si poate că lucrul acesta era adevarul întruchipat, toate evenimentele din seara aceea produseseră același efect scontat.

Plecarea Juliei, timorarea mea. Era răzbunarea lui Fedorov pentru ce pățise supusul său, Sergey.

— O să-mi spui ce s-a intâmplat? vorbise cu țigara între buze, curățând și cealaltă zgârietură. Preferasem să tac în speranța că avea să mă lase să trăiesc în durerea mea, însă ochii lui enigmatici nu-mi dădeau drumul.

— Fedra, te rog, nu e timpul să fii egoistă!

Eu eram egoistă? Nenorocitul!

— Domnule Moore, vorbiți în totalitate despre dumneavoastră. Nu vă cade bine victoria lui Aleksei si aveți nevoie de pioni pe care să îi mutați în joc.

Se ridicase din genunchi agil și iși smulsese țigara dintre buze cu o calmitate de neașteptat. Poate că învățase să coopereze cu mine, poate că știa prea bine cum să mă joace pe degete.

— Am nevoie de pioni pe naiba, Fedra! Despre ce vorbim aici?! Ești plină de zgârieturi pe față, să nu crezi că nu ți-am văzut vânătăile de pe coapse și brațe. De ce mi-ar trebui un pion ca tine?

Reacționasem pe loc si fără să vreau, mă găsisem trăgând de rochie în jos. Pe chipul americanului apăruse un zâmbet în colțul buzelor, însă revenise imediat la mutra lui serioasă.

— Știi că nu mă pricep la mințit, Jonathan. Eu și Julia am fost atacate de un bărbat în baia vasului. Era beat și... a încercat să se forțeze asupra uneia dintre noi.

În momentul acela ceasul parcă se oprise din ticăit, lumea încetase să mai zumzăie zgomotos în afara biroului în care ne aflam amândoi. Însă respirația lui Moore era din ce în ce mai precipitată, de parcă se înnecase cu aerul din încăpere.

— S-sper că nu a reușit...!? întrebarea venise atât de gentil încât mi se păruse că îmi șoptise la ureche.

Palmele mele transpirate sfârșiseră în ale lui și îngenunchease lângă scaun încă odată, arătându-mi cea mai fragilă parte a lui. Îmi plecasem capul în sens negativ, iar asta îl scăpase parțial de o grijă.

— Doar un monstru s-ar putea gândi la așa ceva. Indiferent de sentimentele negative care zac în interiorul nostru, nicio ființa umană rațională nu s-ar preta la așa ceva, Fedra!

Plecasem din cap încă odată, așteptând momentul în care să-i pot povesti de Fedorov si de nevoia mea.

— Trebuie să-ți mai spun ceva, Jonathan.

Îmi strânsese palmele în ale lui de îndată, ridicându-și ochii cât să-i cuprindă pe ai mei.

— Dar am nevoie de promisiunea ta că o să mă aperi cât sunt la palat.