Fedorov

Capitolul 26

FEDRA KONDRAT

Am clipit. Am respirat adânc. Am clipit din nou.

Aleksei Fedorov dispăruse din încăpere, iar în urma lui și a lui Moore rămăseseră doar trei persoane răvășite. Șocul trecuse, însă furia abia se năștea în pieptul meu.

— La naiba! Konstantin înjurase în barbă și se aplecase cât s-o ridice mai întâi pe Julia și, mai apoi, pe mine. Înțepenisem și genunchii îmi erau roși și dureroși, dar nu mă puteam plânge prea mult.

— Ce facem? Vreau să ieșim cât mai repede din biroul ăsta! murmurasem fără să mă mai cenzurez, deși aș fi putut să-l înjur pe Fedorov și familia sa măcar pentru câteva dintre gesturile violente făcute față de mine.

Brunetul își trecuse mâinile prin păr și oftase apăsat, lăsând stresul de pe chipul său să vorbească pentru el.

— Probabil au deja câteva lucruri pregătite pentru noi. Să ne rugăm să nu fim umilite în fața tuturor. Cei doi au început să facă un obicei din a ne folosi drept pioni pentru joculețele lor! Julia vorbise înfuriată din dreapta mea, având grijă să facă ture în cerc prin întreg biroul.

— Trebuie să fim mai vigilenți. Moore își maschează adevăratele intenții cu promisiuni deșarte!

Încuviințasem din cap fără să-mi dau silința de a-l mai înțelege pe american. Nu juca de partea noastră, era singurul adevăr pe care îl știam cu toții în această seară.

Ușa se deschisese brusc, iar de după ea apăruse mult prețuita mătușă Xenia, cu o privire care m-ar fi putut trimite la 6 metri sub pământ. Să te ia naiba, Xenia!

— Bună seara, Konstantin! Am dorința să conduci echipa în sala 120, iar acolo să vă ocupați, fiecare în parte, de atribuțiile care vă așteaptă! Orice acțiune contrară va fi consemnată într-un raport de către un gardian independent de echipă.

Gândurile îmi umblau printre opțiunile și posibilitățile de pedeapsă, însă nu îmi venea nimic mai grav decât spălatul toaletelor. Eram atât de prinsă în grijile mele că nici nu observasem liniștea apăsătoare din încăpere.

— Bun, la treabă! vocea bărbătoasă și întreruptă răsunase ca dintr-o țeavă metalică, anunțând plecarea ei. Purta o rochie vișinie care se potrivea la perfecție cu structura ei osoasă și șoldurile care străpungeau materialul. Îmi imaginam că dacă vreun bărbat ar fi încercat să pună mâna pe ele, s-ar fi tăiat. Devenise o persoană atât de fantomatică, care-și pierdea viața în văgăuna lui Fedorov ca și când ar fi avut de câștigat ceva.

Pornisem fără curaj, lăsând tocurile să scrie în urma noastră o melodie sumbră și tristă. Mătușa Xenia mă oprise pe loc, străpungându-mi încheietura cu unghiile ei lungi.

— Ține-te în viață de una singură, Fedra! Altfel n-o să existe o persoană care să-ți motiveze dispariția în fața bunicii tale.

Un fior rece mă atinse pe șira spinării precum o pană, iar gura îmi înțepenise în loc.

— Bunica va ști adevărul, nu te îndoi de asta! murmurasem cu maxilarul încleștat, încercând să-mi controlez furia și nevoia de a-i smulge părul din cap.

Nu-mi stătea în fire, însă tot ce vedeam în fața ochilor erau tot felul de nedreptăți care plecau de Amelie, Jonathan, Fedorov, Xenia și mulți alții.

Unghiile ei s-au simțit pe pielea mea până ajunsesem la 120. O încăpere defectuoasă de la parter, friguroasă și care servea drept loc unde se spălau vasele celor care veneau la dineurile lui Fedorov.