Fedorov

CAPITOLUL 5

— Ce vânt s-a pornit afară! Amelie strigase speriată în momentul în care creanga copacului de lângă blocul nostru se lipise cu putere de geam, amenințând a-l sparge odată cu venirea unei alte rafale de vânt. Vorbisem cu locatarii blocului să angajăm o persoană responsabilă care să se ocupe de crengile buclucașe, însă efortul nu se concretizase cu nimic.

De după ferestrele fragile vedeam potopul sub forma unei ninsori atât de dese și rapide, încât știam prea bine că drumul spre muncă avea să fie o provocare aprigă. Era luni. Atmosfera din interior și exterior evoca prea bine o stare letargică de neexplicat, însă în mâinile și picioarele mele sângele vâjâia de parcă mă pregăteam pentru război.

— Îl rog pe Artyom să vină să ne ia! Amelie cedase într-un final și apucase telefonul de pe măsuța de cafea, tastând un mesaj scurt către colegul și „salvatorul nostru". În niciun caz nu aveam să reușim să ajungem în centru intacte și cu părul în parametrii acceptabili. Era un chin!

— Îi pregătesc ceva? A mâncat? bunica Lira întrebase din fundal, curățând câteva mere pentru a coace o prăjitură. Se plictisese de citit în engleză și plecase să o viziteze pe Katiusha, însă se întorsese mai repede decât credeam noi, semn că ședințele de bârfă fuseseră scurte și neînsoțite de prea multe evenimente notabile.

— Să vedem dacă vine, mai întâi! mă arătasem sceptică, știind că drumurile necurățate din cartierul nostru erau adevărate capcane. Amelie dăduse din cap aprobator și se aplecase cât să tragă două perechi de ciorapi pe picioare în așa fel încât să nu înghețe la recepție. Telefonul vibrase scurt în momentul imediat următor, iar din obișnuință mă aplecasem puțin pentru a citi răspunsul lui Artyom. După cum bănuisem, ne scrisese că vine în câteva minute întrucât era prin apropiere, însă ce mă surprinsese fuseseră câteva mesaje mai recente, care îmi dovediseră că admiratorul Ameliei își intra deja în drepturi.

— Vine în câteva minute, e prin cartier! anunțasem cu voce tare în timp ce-mi treceam mâinile peste rochia din mătase, simțind straturile de pe dedesubt. Mă simțeam și mă mișcam puțin mai greu, însă nu erau prea observabile. Pentru prima dată de când lucram la Ihorivna, îmi luasem pantofii mei cu toc, foarte asemănători cu cei primiți, însă pe mărimea mea.

— Grozav! Îți vine să crezi că nu mergem cu metroul astăzi? Precis avea să fie aglomerat! Amelie murmurase pentru ea, ridicându-se în picioare. Machiajul din seara aceasta fusese de-a dreptul minimalist, însă era adaptat petrecerii la care aveam să fim amândouă prezente. O linie de tuș subțire de-a lungul jumătății de pleoape până la exterior și un ruj roșu putred, cât să dea impresie de eleganță. Același machiaj zăcea și pe chipul meu, însă nu-mi plăcea ideea de a purta o culoare atât de închisă și țipătoare pe chipul meu. Însemna că trebuia să înfrunt cu un dublu curaj orice privire sau remarcă din partea bețivanilor autointitulați „oameni de afaceri".

Soneria ușii dizolvase discuția într-o liniște accentuată, iar privirea Ameliei fugise înspre ușă, simțind că era Artyom cel care ne căuta. Luase cheile de pe dulapul de la intrare și deschisese agilă fără să privească prin vizor, primind înăuntru un Sergey zâmbăreț.

Înțelegeam că era luni și mai înțelegeam că era și urât afară, însă de ce venise Sergey în apartamentul nostru chiar astăzi îmi era peste măsura mea de a înțelege. Eram îmbrăcate la fel, eram machiate la fel, fapt ce nu avea să treacă neobservat de o persoană ca el. În plus, unde ar fi mers două fete pe o vreme ca cea de afară, la ora 16:00, când majoritatea obiectivelor turistice din oraș își închideau porțile? Însă în ciuda tuturor emoțiilor ce mă încercaseră în acel moment, simțisem că era mai bine să mă fac nevăzută în acel moment. Baia ar fi fost un loc în care m-aș fi ascuns fără să dau de bănuit, însă ar fi trebuit să trec pe lângă el în drum spre ea. În schimb, îmi pusesem telefonul la ureche și pășisem ușor până în camera mea, prefăcându-mă că vorbeam la telefon până ajunsesem în camera Ameliei. Intenționat lăsasem ușa deschisă pentru a auzi ce căuta fiul Katiushei în apartamentul nostru, angajat la Banca Centrală a Rusiei, când se presupunea că mai avea cel puțin o oră de muncă.