Fedorov

Capitolul 22

Realizasem cât de prost tratați eram când ne scoseseră afară fără a ne oferi ocazia să mâncăm ceea ce fusese așezat pe mese. Șarada se terminase la fel ca și bunătatea față de noi, imaginea de referință în fața investitorilor și a soțiilor lor fusese pictată foarte bine încât nimeni nu păruse să creadă contrarul.

Încercasem să ne camuflăm dezamăgirea imprimată pe chip, însă mai nimeni nu reușise. Ușile scârțâiau în ecou pe tot palierul la fiecare deschidere, enervante și obositoare, iar candelabrele pe jumătate stinse rămâneau să ascundă tablourile în conuri de umbre întunecate. Glamourul palatului pierea după ce invitații snobi treceau pragurile saloanelor, rămânând a negocia la sânge beneficiile pe care și le doreau.

— Vă întoarceți la recepție, Xenia apăruse de după ușile vechi, tăind răsuflarea băieților care reușiseră să-și aprindă o țigară în grabă. Ar fi vrut să comenteze, însă echipamentele lipite de timpanele noastre erau supraveghetorul de care nu știam că aveam nevoie.

Să păzim intrarea precum niște statui, comentasem în sinea mea, țintind șirul de scări. Artyom, fostul nostru gardian, aruncase un zâmbet în colțul gurii, chiar în direcția mea, cât să nu observe nimeni și se păstrase alături de ceilalți bărbați. În schimb, Amelie venise la mine și după ce ne împreunasem mâinile toate trei, ne avântasem cu greu pe scările anevoioase.

—  Îmi plac sandalele voastre! Amelie ne complimentase încălțările, rupându-mă din gândurile mele. O vedeam doar pe sora lui Fedorov în fața ochilor, frumoasă și dominantă, cu ochi albaștri atât de unici. O crâmpeie de gelozie se croise undeva în inima mea însă o înlăturasem de îndată.

— Mi-aș fi dorit ca bereta să fie ceva mai groasă, Julia vorbise din dreapta mea, oprindu-se în mijlocul scărilor ca să ne arate glezna sugrumată de două curele înguste și tăioase.

O conversație tipic feminină, n-ar fi dat nimănui de bănuit, nici celor care ne ascultau pe parcursul programului, deși era cât se putea de robotică.

— Dar se potrivesc cu rochia, Amelie adăugase cu un chicot ascuțit care reverberase de-a lungul holului. Mai coborâsem alte două trepte, tot cu londonezul în minte, cu ochii lui care nu-mi dăduseră pace preț de două ore.

De după coloanele imense apăruseră doi gardieni, necunoscuți la față, îmbrăcați în costume de un alb cald și cu portarmele în care se odihneau arme vitale.

— Cine sunteți și ce căutați în palat! Mâinile sus!

Înghețasem pe loc toate trei, neștiind ce ar fi trebuit să zicem în așa fel încât să fim crezute.

— Suntem recepționere în echipele pentru clienți ruși și clienți străini, o rusoaică vorbise hotărâtă din spatele meu și o luase înainte cu legitimația între degete.

Pe fețele celor doi se odihnise o urmă de nelămurire și nu le luase mult să ne escorteze până la cele două coloane imense. Amelie și Julia veniseră alături de mine, sfârșind lipite toate cu fețele de zidurile clădirii, pentru o percheziție neașteptată. Băieții erau încă sus, nu băgaseră de seamă ceea ce se întâmpla.

— Mâinile sus! unul dintre ei urlase în spatele meu, atingându-mi șoldurile într-o manieră atât de intimă încât mă lovise un val de transpirație rece. La naiba, asta nu era inspecție!

Simțisem cum palma lui trecuse peste solduri și se oprise la granița corsetului, pipăind capetele metalice ca și când ar fi căutat ceva. O tijă metalică, poate? Mai insistase încă odată și se retrăsese fără sorț de izbândă, lăsându-mă cu o respirației aproape oprită în gât.