Fedorov

CAPITOLUL 7

F E D R A                K O N D R A T

Când ajunsesem pentru prima dată în Moscova, anul trecut, încântarea și energia pe care o simțeam când mă perindam pe străzile elegante ale orașul îmi păreau astăzi ireale. Pe atunci era cald și primitor, acum era rece și depresiv.

— N-a spus ce vrea? țipasem în urechea blondei cât să mă fac auzită, deși metroul nu era atât de aglomerat precum în alte zile. Tocurile femeilor din prejurul nostru se auzeau cu un fel de ecou elegant, accentuând senzația de gol și frig din stația subterană.

— Dacă mi-ar fi spus, poate că nu eram în metrou de la șase dimineața! Amelie mormăise obosită cu paharul ei de cafea cumpărată de la un tonomat găsit în cale. Îi cuprinsesem brațul cu al meu și mă găsisem înaintând printre oamenii grăbiți, cu frigul jucându-se pe obrajii mei și cu gândul la Artyom.

Prinsesem loc pe scările rulante și în câteva minute eram pe străzile umede din Prospect Vernadsky, după cum ne spunea Google Maps. Mai fusesem o singură dată în apartamentul lui Artyom, însă ne condusese el printre toate străduțele încurcate. Dacă n-am fi avut hărțile pe telefon, n-aș fi zis că era același loc.

— Curând se face ora opt și noi încă ne învârtim pe aici, de ce nu-i zici să vină în fața noastră?

Sărisem peste o grămadă de zăpadă și fusesem cât pe ce să îmi rup gâtul pe gheață dacă Amelie nu m-ar fi tras lângă ea. O luasem printre blocurile vechi și, într-un final, clădirea cu pereți netezi și de un alb curat, se desprinsese din întreg peisajul urban și gri.

— Fedra, nu crezi că e cazul să te mai încrezi și în mine? Calmează-te, se uită oamenii urât la noi!

Care oameni se uitau la noi? Cei care-și plimbau câinii ca mai apoi să dea fuga la serviciu? În plus, nu era ca și cum cineva putea să ne înțeleagă căci majoritatea oamenilor de rând nu cunoșteau engleza suficient de bine.

Zâmbisem înfometată la vederea patiseriei de la parterul blocului și-mi luasem gândul de la mâncare când făcusem colțul clădirii, găsind o ușă înaltă și maronie cu interfon.

— Sper că mama lui a plecat la muncă. Mi-e rușine să-i bat femeii la ușă la ora asta! Amelie își cuvântase grijile cu voce tare și ținuse ușa pentru mine, împingându-mă în față. Grozav! Nu-i bate ea, îi bate Fedra!

Îmi zâmbisem în sinea mea și tresărisem când becul albastru se aprinsese dintr-o dată, luminând holul alb, ca de spital. Lângă cutiile poștale dormeau câteva pisicuțe mici, iar în capăt erau parcate câteva biciclete. Lumea nu se pusese în mișcare atât de dimineață, dar din nou, lumea probabil nu ne includea pe noi.

Pentru Fedra Kondrat și Amelie Serre ziua era seară și seara era zi. Binele aducea vești rele și răul ne asigura că încă mai trăim. Urcasem în lift cu reținere căci era o adunătură de fiare ceva mai modernă decât a noastră și care se clătina cu fiecare greutate adăugată în plus. În oglinzile ciobite reflexiile noastre contorsionate arătau oboseala de pe fețele noastre, dând naștere unor personaje de groază.

Amelie apăsase butonul cinci și după câteva minute bune în care mă speriasem de fiecare clătinare a cutiei metalice, ajunsesem pe palierul în care gardianul nostru își avea apartamentul. Îmi amintisem că era în capătul holului, pe partea dreaptă, și pășisem într-acolo cu emoțiile în gât și teama că vreun vecin avea să pună întrebări pe care nu le înțelegeam.