Fedorov

CAPITOLUL 8

Ceasul bătuse ora cinci după masă când Jonathan Moore se oprise în loc. În același timp cu inimile noastre.

— Domnișoară Kondrat!

Îmi auzisem numele precum un glonț lansat într-un perete. Tare, puternic și de impact. Eram atât de sigură că un zâmbet ironic zăcea pe buzele lui, deși n-aveam habar de ce expresie avea americanul pe propriul chip. În ciuda faptului că îmi pronunțase numele ca și când ar fi dorit să mi se adreseze, nu continuase cu rugămintea lui, ci mă așteptase să mă întorc pe călcâie și să-i înfrunt privirea.

Când procedasem precum dictase domnul Moore, îl găsisem stând în toată măreția lui ca și când ar fi fost pe punctul de plecare. Cu telefonul în mâna dreapa și cu cealaltă în păr, ca și când ar fi venit de afară.

— Aș dori să discut ceva cu tine, în particular.

Privirea-i căzuse asupra Ameliei ca și când i-ar fi făcut semn să plece, iar blonda se conformase căci tocurile ei răsunaseră, din nou, pe marmura albă.

— Spuneți! adoptasem titulatura generală și mă conformasem să-i vorbesc ca și unui simplu client, fără prea multe implicații personale ori alte mișmașuri.

Îl văzusem cum își îndesase mâinile în buzunare și se apropiase cu doi pași, încercând să mă facă inutilă în fața lui. Jonathan Moore era unul dintre puținele caractere de la Palatul Ihorivna care chinuia o mână de recepționere care îi căzuseră rău la stomac. Un astfel de comportament necesita un tratament intensiv cu indiferență, pe care avea să-l primească în supradoză.

Îmi împinsesem gândurile în spatele creierul și-l îmbrățișasem cu privirea mea goală. Ochii bulbucați, nicio urmă de zâmbet pe buze și sprâncenele ridicate. O exersasem de multe ori în oglindă, ca să pot să-mi speri admiratorii turmentați. Speram că avea să funcționeze și în cazul lui.

Ochii lui albaștri au menținut contactul vizual preț de câteva clipe bune, cercetători și ezitanți, aș fi putut spune.

— Voi veni și eu la audiența voastră... din biroul lui Aleksei, adăugase ezitant de parcă voia să vadă vreo urmă de ușurare în ochii mei. N-avea să primească așa ceva căci în înăuntrul meu mai aveam puțin și râdeam precum o dementă, știind ce aveam să-i fac americanului.

— Îmi puneți capul pe trunchiul de tăiere și veniți să mă vedeți și executată? sadismul din glasul meu îl încărcase cu greutatea vinovăției pe care o purta, iar înghițitul în sec fusese primul semn care-mi sugerase că aveam dreptate.

— Știu că faci față, domnișoară Kondrat! îmi vorbise cu infatuare și cu buzele aliniate într-un zâmbet de-a dreptul nenatural.

— Dumneavoastră, în schimb, nu cred că faceți față. Dacă aveți de gând și vreți să ajungeți în biroul domnului Fedorov, treceți mai întâi pe la recepție.

Îmi dusesem mâinile la spate și continuasem drumul spre recepție cu viteză, aproape clătinându-mă pe tocurile imense ca și când m-aș fi amețit. Nu știu ce-și dorise de la mine, probabil sperase că n-aveam de gând să-i mai aduc numele în raporturile nejustificate din cutia mea. Dar doar cu o simplă intervenție? Greu de crezut!

Deschisesem ușa din spate ca să-mi fac loc printre cele trei birouri masive, găsind laptopul gata aprins pe masa mea, probabil Amelie se ocupase de ce îmi stătea și mie în îndatoriri.

— Fedra? Artyom nu-i pe aici.

Amelie își făcuse prezența în dreptul ușii care dădea spre recepție, arătând demoralizată și nesigură pe ea înseși.