Annabella (Volumul 1)

4.

Dormitul în cadrul reședinței Leopold s-a dovedit a fi mai greu decât aş fi crezut. Toată noaptea nu am făcut altceva decât să mă foiesc de pe o parte pe alta, țintuind tavanul cu privirea încețoşată. Am lăsat câteva lacrimi să îmi ude obrajii pentru a mă mai elibera puțin de stresul acumulat în ultimele zile, iar acum, mă aflu în aceeaşi casă, doar că în compania unui amic de-a lui Alexander. E clar că tipul încearcă să mă țină țintuită locului pentru că Alexander s-a retras din peisaj mai repede decât aş fi crezut. Mi-a sărutat ambii obraji, după care s-a scuzat, zicând că trebuie să ajungă de urgență undeva. Desigur că nu s-a întors nici până în momentul actual când noi luăm masa.

-Te rog să-mi scuzi prietenul, îmi atrage bărbatul din fața mea atenția. Uneori este distras şi, cu toate că sunt sigur că se bucură de prezența ta aici, a decis să îşi rezolve lucrurile înainte ca tu să pleci.

Zâmbesc amar. Nu vreau să fiu nepoliticoasă cu acest bărbat pentru că nu merită una ca asta. Nu este vina lui că Alexander a preferat să facă orice altceva decât să îşi petreacă dimineața în compania mea şi nici nu îl învinovățesc pentru asta.

-Ai terminat liceul în Montana, nu-i aşa?

-Oh, da. Un liceu militar destul de greu şi strict, îmi răspunde cu melancolie. Iernile erau cele mai grele pentru că eram nevoiți să curățăm de unii singuri drumul care ducea la terenul de sport sau cantina şcolară. Zăpada ajungea până la un metru înălțime.

-Bănuiesc că ți-a fost greu, spun cu surprindere şi convingere, sorbind puțin din ceaiul din ceaşca mea. Are un gust amar, parcă ar fi scorțișoară, dar nu sunt sigură.

-Aşa a fost, dar totul s-a schimbat când am mers la colegiu. De acolo viața mea a devenit mult mai uşoară.

Îi ofer din nou un mic zâmbet. Nu mai este mult timp şi va trebui să trec şi eu prin ce a trecut el. Sper doar ca anii studenției să fie la fel de uşori pe cât au fost ai lui.

-Hei, te superi dacă mă scuzi câteva momente? Trebuie să îmi sun sora, probabil e îngrijorată că nu am ajuns încă acasă.

Tipul care îmi povestise frânturi din viața lui până acum înclină uşor capul. Mă ridic în picioare, căutând în acelaşi timp telefonul în buzunar. Izabela probabil îmi va oferi o morală de zile mari când va afla că nu am dormit în aceeaşi cameră cu Alexander.

-Sper că ai reuşit să îl satisfaci, rosteşte ea imediat ce răspunde la apel.

Acest fapt mă face să îmi strâng puternic pleopele şi, pentru a mă calma număr în gând până la zece. Asta funcționează de obicei şi mă face să fiu o persoană mai bună, căreia nu-i pasă de părerea mamei şi surorii sale. Bine, asta nu funcționează prea mult pentru că sfatul mamei şi al Izabelei este foarte important în luarea deciziilor mele.

-Uite, am dormit în camere separate.

Afirmația mea sunt mai mult decât sigură că a supărat-o pentru că nu mai spune nimic. Îi aud doar respirația în difuzor, iar asta mă face să cred că a închis. Dar nu a făcut-o.

-Nu eşti în stare de nimic, şuieră furioasă. Ai avut o întreagă noapte la dispoziție pentru a-l face să fie topit după tine, iar tu ai eşuat. Surioară, eşti o cauză pierdută.

Acestea fiind spuse, îmi închide în nas fără ca măcar să îi pese că, cuvintele sale m-ar fi putut răni. Şi au făcut-o. Mă simt brusc mult mai sleită de puteri şi mă văd nevoită să mă sprijin de balustrada de lângă trepte pentru a nu cădea. Totul se învârte.

Ca prin ceață observ mașinile trecând cu rapiditate pe şoseaua de dincolo de gardul înalt al reşedinței, dar şi cățeluşul legat lângă cuşca lui de lângă poartă.