Annabella (Volumul 1)

21.

Zâmbesc mulțumită abia după ce Alex îmi promite că nu le va face absolut nimic celor doi bărbați doar pentru că au încercat să mă lovească. M-a asigurat însă că mă va vizita mai des ca să verifice dacă sunt bine, iar după ce m-a sărutat, a sărit iar pe fereastră. Mă las pe spate cu zâmbetul până la urechi, iar somnul mă cuprinde treptat, treptat în mreajele lui. Nu șiu care a fost ora pa care am adormit, dar cert este că acum, la șase și jumătate dimineața cutreier străzile în căutarea unui loc de muncă.

Robert avea dreptate, iar banii ocazionali pe care tata îi trimite nu ne mai ajung. Nu când avem atâtea doze de bere de cumpărat zilnic. Înțelegeți sarcasmul. Revenind, într-un final am văzut scris pe fereastra unei cafenele că angajează personal, așa că m-aș așezat pe o bancă din fața magazinului și am început să aștept ca patronul să-l deschidă.

-Nu știam că adolescentele pot fi atât de matinale, aud un glas gros în stânga mea. Din instinct mă ridic și fac doi pași în spate când dau cu ochii de Paul.

-Ce cauți aici?

-Iau micul dejun, spune el simplu, ridicând din umeri. Îmi mut privirea în spatele lui și observ o siluetă feminină căzută la pământ. Are sânge în jurul gâtului, iar pulsul îi este scăzut. Dar încă trăiește, așa că dau să o ridic de jos, dar...

-Lasă-mă să o duc la spital!

-Nici gând, replică acid, prinzându-mi încheietura mâinii cu care o susțin pe femeia inconșintă.

De durere fac o grimașă și îi dau drumul străinei, iar atunci Paul face ceea ce știe cel mai bine. Îi dă capul într-o parte și își introduce colții în gâtlejul ei. Sânge, foarte mult sânge pe tot corpul ei.

-Alexander nu te-a instruit deloc, râde el, lăsând ca sângele femeii să îi curgă pe obraji. Vei mai vedea astfel de scene, de asta să fi sigură.

-Ce vrei de la mine?

-Păi, face o mică pauză până își șterge gura cu ajutorul unui șervețel, nu mi-am luat medicamentul astăzi.

-Credeam că este suficient o singură dată, bolborosesc speriată.

Se înșeală amarnic dacă are impresia că îl voi lăsa iar să se apropie de mine în felul acela. Îl urăsc, nu îl vreau deloc în preajma mea.

-Calmează-te, glumeam doar, chicotește el. Louis, chiar era cazul să mă urmărești?

Îmi rotesc privirea și dau cu ochii de brunetul ce stă așezat acum pe banca pe care cu câteva minute în urmă stăteam liniștită. Louis își înclină capul într-o parte, apoi oftează.

-Ținând cont că ai ucis mai bine de trei stripere, am zis că e cazul să intervin, spune Louis ridicându-se în picioare.

-Prostii, femeile alea și-au dorit să experimenteze lucruri noi. Acum, dacă mă scuzi, trebuie să plec.

Louis deschide gura să spună ceva, dar sfârșește prin a înghiți în sec. Pentru prima oară îl văd pe Louis măcinat de un anume gând, mă întreb dacă nu cumva s-a întâmplat ceva.

-Nu vreau să aud nimic, ridic o mână în aer. Nu știu de ce ai venit, dar presimt că iar vrei să mă duci în casa aceea plină de vampiri imprevizibili. Dacă voiam să mă omor, o puteam face până acum fără ajutorul nimănui.

Odată cu plecarea lui Paul, Louis s-a albit mai mult la față, iar încruntătura nu i-a dispărut. Am menționat bine când am spus că nu vreau să aud nimic. Ultimul lucru pe care îl vreau este să nu prind postul doar pentru că vampirii se gândesc să îmi dea ordine. În niciun caz.