Annabella (Volumul 1)

18.

Asta e prea mult, îmi spun frustrată în gând, strângându-mi mai bine genunchii la piept. Privirea mea se mută de la Amara la Beatrix, apoi la Olaf, Todd şi gemeni. Nici unul nu spune ceva, nici măcar Louis la care mă aşteptam să mă lămurească.

-Se teme de mine, spune Paul ca o constatare. De ce ați făcut-o să se teamă de mine?

Ultima frază a sunat foarte furioasă şi singurele geamuri deschise din cameră s-au trântit puternic. Paul s-a întors cu fața spre ceilalți membrii din încăpere, iar Louis a îngenunchiat în fața lui. Începe să se sugrume, asta mi se pare când tusea nu îl mai lasă să respire.

-Nu ştie ce vrei să îi faci, spune repede Gray.

Dar asta nu îl opreşte pe Paul să continue să îl sugrume mintal pe Louis. Acțiunea faptelor sale mă bagă în sperieți şi mă trezesc înghițând în sec de nenumărate ori. Dacă nu aş ştii că vampirii nu pot fi ucişi, poate aş interveni şi aş încerca să îmi salvez amicul.

-Annabella, Paul se întoarce spre mine. Tu mă vei ajuta să mă vindec, eşti ultima persoană ce are puterea de a o face.

-Să ştii că nu poți folosi hipnoza pe ea, spune Amara. Are semnul vrăjitoarei.

Ochii întunecați şi goi ai lui Paul mă fixează momente lungi după ce le-a cerut celorlalți să părăsească camera. Îl lasă din nou pe Louis să îşi recapete suflul, iar el se aşează pe marginea patului. Se întinde şi îmi mângâie un obraz. Din nu ştiu ce motiv, buza inferioară îmi tremură.

-Cine ți-a făcut asta? Întreabă şoptit atingând vânătaia de pe frunte. Îmi plec privirea ruşinată, nu ar fi trebuit să dea cu ochii de ea. Nu trebuie să te temi de mine.

-Nu mă tem, şoptesc şi eu cu privirea încă în pământ. Vreau să te ajut să te vindeci, dar nu ştiu cum.

Mi-am făcut curaj să îmi iau ochii de la degetele mele pentru a-l privi din nou. Un zămbet fantomatic îi este acum înpregnat pe chip şi îmi ia mâna într-a lui. Mângâie uşor încheietura mea, apoi mi-o sărută delicat.

-O să faci sex cu mine, apoi mă voi hrăni cu sângele tău. Nu te voi ucide, iar prietenii tăi vor fi în siguranță.

Uşurința cu care el abordează această problemă mă face să îmi retrag mâna dintr-a sa.

-Vreau să vorbesc cu Alexander, bâigui cu lacrimi în ochi.

-Mă tem că asta nu se poate, spune el cu o falsă tristețe. Uite, vreau să te îmbraci cu astea, mă întorc peste zece minute, iar atunci putem începe, în regulă?

Îmi întinde nişte haine pe care i le smulg din mână timidă. Zâmbetul de rămas bun de pe chipul său mă linişteşte puțin, dar îngrijorarea din nou pune stăpânire pe mine când mă văd singură în cameră.

Arunc o privire dezgustată hainelor ce mi-au fost oferite, iar atunci înțeleg cu adevărat gravitatea situației. Îmbrac totuşi sutienul cu burete şi bikinii negrii, apoi halatul foarte scurt de aceeaşi culoare. Când mă privesc în oglindă, nu îmi mai pot reține lacrimile, iar când uşa se deschide din nou, mă uit impacientată la Paul.

-Vreau să vorbesc cu Alexander, suspin eu.

-Te voi lăsa să îl vezi, dar asta nu te va opri să mă ajuți, ok?

-Bine, şoptesc încântată de gândul de a-l vedea pe Alex.

Paul se retrage din cameră şi în următoarele secunde vine Alexander spre mine. Un val de emoții mă cuprind şi mă trezesc înaintând nerăbdătoare spre el. Are o expresie rigidă, încordată.